Author Archives: Anca Anastasiu

“Primejdii” la tot pasul

Posted on by

Sunt absolut convinsa ca nu mi se intampla numai mie sa am “accidente” casnice provocate neintentionat de catre odraslutele noastre!

Dar sa stiti ca trec mai usor peste “durere” cand ma gandesc ca nu sunt singura in lumea asta cruda a obstacolelor primejdioase la orice pas!

M-am “zenuit” in ceea ce priveste stransul jucariilor si numai daca e casa plina ochi cu jucarii, numai atunci trec fara vlaga la pescuit! Stiti bine ca nu exista limita de timp cand te apuci sa strangi jucarii, la orice ora ai incepe si cat de bine ti-ai organiza timpul, jucariile sunt din ce in ce mai multe!

Si acum o sa spuneti ca eu am fost o inconstienta daca am putut cumpara cu nerusinare atatea jucarii!

Nu fratilor, mie nu imi plac jucariile din ziua de azi, sunt infricosatoare si am mai mereu cosmaruri de genul: se uita Ana cu ochi migdalati si exagerat de mari la mine, sau o Elsa care ma ingheata pe loc, sau un ponei obraznic care vrea sa zboare cu mine spre inaltul cerurului!

 Omg, da…nu imi plac jucariile fetelor mele, daca le cumpar ceva acelea sunt carti, stiti pana acum ca sunt dependenta intravenos de carti, da, sunt pierduta si imi place! Asa ca incerc sa gasesc jocuri constructive in scrierile altor oameni specialisti!

Deci nu cumpar jucarii, sau poate ca am cumparat dar m-am lasat!

Dar eu vroiam sa ajung de fapt in zona primejdiilor neasteptate, primejdii din cauza jucariilor!

Te duci si tu ca omul la somn sau te trezesti cu picioare in loc de ochi uneori si……..si calci pe o jucarie, singura din camera si din lumea asta mare!

Cand ai calcat sa nu crezi ca nu inteleg ce ai simtit, ai simtit ca vezi verde cu sclipici sau stele roz, sau negru spre cenusiu gata de furtuna, asa este?!

Nu poti sa tipi ca scoli odraslutele sau te aud vecinii (saracii vecinii nostri, cred ca o dea petrecere cand o sa ne mutam, aveti putintica rabdare!!!), nu poti nici sa iti musti degetul sau sa lovesti in altceva, pur si simplu ti se umfla o vena undeva in zona gatului si pulseaza gata sa iti rupa carnea!

Creierul e sub anestezie si tocmai ti s-a declansat o duzina completa cu F words sau P words sau tot ce este necenzurat acolo si pastrat la naftalina!

Simti ca o sa mori de durere!

Era o singura piesa de puzzle, sau pur si simplu un pui de leggo (dar uitat exact in zona pasilor tai si pozitionat cu partea cea mai dureroasa spre tine, ca la macel), sau o bucatica dintr-o papusica (gen o manuta horror care sade confortabil pe covor), sau cea mai mica bucata dintr-o jucarie din plastic (microscopica dar cea mai taioasa din cate exista) si tu calci cu ce parte a talpii ti-o fi norocul!

Daca e dupa noroc, eu il cunosc in toate formele (zonele talpii) si sunt deja familiarizata cu socul.

Sau asa zic ca daca m-am lovit first time, a doua oara sunt mai atenta! Da de unde, calc pe jucarii si dimineata si seara si singurul exercitiu pe care vi-l recomand este sa: Respirati pana simtiti ca nu mai puteti si apoi spuneti: Am fost perfect constienti de tot ce implica meseria de parinte, chiar si de primejdii!?

Nu am fost pregatiti si daca va intalniti cu parinti care au vanatai in zona picioarelor, capului, mainilor sa stiti ca este de la JUCARII, iar daca tip mai tare inseamna ca e “treaba serioasa” si o sa am de “lucru” cu ranile cauzate jucarii!

Ps: Daca sunteti loviti, eu va recomand in dimineata aceasta, un suc regenerator din mar, castravete si lamaie (un deliciu suprem pentru papile)! :):)

O zi in tihna, tuturor!

By Anca A.

20151007_081423

 

Moroieni, Cabana Bolboci, Pestera Ialomitei

Posted on by

Inainte de a ma apuca de treaba vreau sa va scriu cateva cuvinte despre un wekeend cu aer proaspat, pe care l-am petrecut intr-o zona superba!

Sambata de dimineata (22 august 2015) cu mic cu mare ne-am trezit bucurosi de “aventura”, ne-am baut cafeaua, laptele si cu ochii inca prinsi in vis (mai ales fetele), si am dat startul catre inceputul unei zile in familie. Minunata trebuia sa fie musai pentru ca in Bucuresti ploua atata de dezamagitor incat nu iti puteai imagina decat o zi petrecuta in pat, cu ceai mult, muzica buna si jocuri cu fetele!

Dar ne-am gandit sa nu facem pe placul vremii si am fugit din Bucuresti, via Moroieni, Jud. Dambovita. Nu spun prea multe, doar ca acolo aveam un plan de bataie, adica sa adunam si sa mancam prune. Din Bucuresti numai 79 de km sunt pana in Targoviste, orasul unde s-a nascut socrul meu (si care era cu noi in aventura, asa a numit-o fata cea mare) si de acolo se merge direct catre Moroieni continuand tot pe DN 71 prin Pucioasa-Fieni-Pietrosita, inca aproape 5o de km. Mie imi place mult orasul Targoviste pentru ca acolo oamenii sunt primitori, zambareti tot timpul si te ajuta pentru orice informatie ai nevoie. Si fac si niste branzoaice exceptionale si nesanatoase, dar cum ajungem rar, ni se iarta aceasta draga placere!

A plouat pana aproape de Targoviste si apoi gata am vazut din nou Soarele, ne gandeam ca va fi o zi perfecta. Acolo in Moroieni avem niste oameni dragi la care mergem cu multa dragoste. Stau vizavi de zona unde socrul meu are cativa prunisori, meri, peri, nuci. Sunt o familie de oameni foarte muncitori care te primesc cu drag. Au un baitel care ia munca in serios pentru varsta lui (tocmai si-a facut buletin) si este un baitel educat si mereu pus pe facut cate ceva. Deci o familie energica si cu mult bun simt, asa au fost gazdele noastre!

Pe la ora 10:30 eram in Moroieni si totul zumzaia de oameni care munceau cu spor. Ni s-a facut si noua pofta instant si dupa ce ne-am echipat am intrat in gradina sa adunam prune. Doamne, cat de gustoase pot fi si pline de praf si roua de diminetii, un festin in cerul gurii. Fetele ai-au umplut burtile cu prune si apoi au trecut si ele la munca, care cum se pricepeau, adica mai mult incurcau dar noua ne-a facut placere sa le avem cu noi. Scopul a fost sa muncim si sa ne distram aerisindu-ne creierul cu aer proaspat de munte (localitatea Moroieni se afla la numai 24 de km de Sinaia).

Dupa cateva galetute adunate cu prune, a inceput sa ploua molcom si ne-am retras la masa. Apoi iar ne-am apucat de treaba si iar s-a pus sa ploua. Dar s-a oprit in cateva zeci de minte. Prilej bun sa adormim copilul mic care motaia in brate la tata, fata cea mare era cu baietelul sa dea mancare la animale (tauri, porci, cal, caini) si  noi ceilalti adunam cu spor prune.

Pentru ca iarba era proaspat cosita, mainile se umpleau rapid de apa si  faceau adunatul prunelor greoi asa ca ne-am hotarat in scurt timp sa scuturam prune direct pe o folie si asta ne-a redus din timpul de adunat. Atat ne-am distrat si am ras si am respirat de cate 10 ori in plus pe minut, parca sa luam cu noi aerul cel proaspat al zilei. Catre seara ne-am domolit burtile pline cu prune cu un mic gratar, exact cand Soarele se ascundea si el sa adoarma linistit. Zumzetul naturii la ceas de seara, aburii care se inalta in departare catre creste, oamenii care isi termina ziua de munca, libertatea si linistea cu care te incarca astfel de locuri sunt de neuitat!

Da exista, liniste!

Pe la ora 19:00 am plecat catre cabana Bolboci, unde am dormit bustean toti patru intr-o camera cu doua paturi si o masa. Dar nu am avut nevoie de mai mult. Baia, ca la orice cabana de munte, cota 1460 este in capatul holului. Pe noi nu ne-a deranjat ca suntem obisnuiti cu conditiile de la munte: adica nu conteaza cum si unde dormi, atata timp esti in natura. Si ne-am dorit ca si fetele sa se obisnuiasca cu putin si de calitate.

Dimineata nu am putut rezista si am deschis geamul larg. Mi s-a taiat respiratia, lacul in fata noastra cu baraj cu tot si in stanga puteai zari usor platoul Bucegi si releul Costila. Mi-am luat copilul cel mare in brate si i-am aratat pentru cateva secunde privelistea si mai apoi i-am explicat de ce iubim noi muntele!

Dupa o cina cu omleta si ceai, am facut cateva poze in zona si ne-am suit in masina pentru a ajunge la pestera Ialomita. Aceasta a fost proaspat reamenajata, adica s-au construit trepte de buna calitate pe tot traseul. Balustrade cu panorame extraordinare, acces pe doua sensuri acolo unde s-a putut. Numai 12 km sunt de la cabana Bolboci pana la pestera Ialomitei, un drum care ocoleste barajul, destul de ingust, cu inclinatii de 10% pe cateva portiuni la urcare, dar un peisaj cum rar iti vad ochii!

Am lasat masina la Padina si am pornit la pas intr-o frumoasa zi de duminica, cu multa voie buna catre pestera Ialomitei. Fetele zburdau pe langa noi si fata cea mare ne-a pus o multime de intrebari. Pentru prima data, am simtit ca trebuie sa ii vorbesc cu patos despre ce inseamna muntele si natura pentru noi ca oameni/parinti si m-am bucurat de o conversatie la finalul careia copilul a inteles cat de importanta e miscarea in natura si i-am promis ca aceasta “aventura” este doar prima!

Au mers pe jos cat au putut ele (cea mare tot drumul pana la pestera si in interiorul pesterii), iar cea mica cu reprize dar sunt mandra de ea pentru totii pasii marunti pe care i-a facut. In pestera s-au distrat de minune pentru ca picura apa de pe pereti, numarau treptele la scari, am mers ca piticii, am umplut sticla cu apa ( stiti ca de acolo izvoraste Ialomita?). Drumul de intoarcere a fost plin de zmeura si de mure, asa ca cele doua scufite si-au umplut burtile, mustatile si manutele, iar cosuletele goale au fost umplute cu pietre pentru “carat” la Bucuresti (adica urmeaza sa le coloram)!

Ne-am relaxat si destins mintile la maxim, placere si zile cu oamenii sufletului. Nu putem aduce cu noi aerul de la munte si frumusetile lui, dar putem ajunge cu drag mai des!

DSCN3938 20150822_075333 20150822_180321 20150822_180353 20150822_180806 DSCN3875 DSCN3879 DSCN3882 DSCN3887 DSCN3894 DSCN3896 DSCN3901 DSCN3902 DSCN3911 DSCN3917 DSCN3921 DSCN3929 DSCN3936

O “PROBA” dificila sau proba parintilor?

Posted on by

Ora 21:20

Parinti prea obositi si copii prea toropiti dupa atatea zile de caldura si umiditate peste limita!

  1. Indesam copiii cu lapte, lapte mult si asteptam….
  2. Pregatiti de actiune si increzatori in rezultate imediate…
  3. Incepem cu copilul cel mare, doar este foarte ascultator…
  4. Primele 5 minute trec cu zambete si multa dar multa convingere din partea mamei ca o sa reuseasca…
  5. Mama se aseaza pe covor si incepe motivarea fizica (adica o tin de maini)…
  6. Copilul nu poate…
  7. Mama e transpirata….
  8. Copilul cel mic face ture….
  9. Tatal intervine plictisit…
  10. Copilul cel mic si tatal se joaca in alta locatie a apartamentului…
  11. Copilul cel mare incepe sa transpire, ochii i se umezesc, roseste toata…
  12. Mama e la capatul rabdarii…
  13. Tatal intervine la cerea copilului aflat in dificultate…
  14. Copilul incearca din rasputeri…
  15. Mama si tata se roaga….copilul cel mic se roaga (hai, hai, hai)…
  16. Tatal ameninta cu un supozitor…
  17. Copilul aflat in dificultate incepe sa planga…
  18. Tatal isi ia cuvintele inapoi dar in 10 minute ameninta cu doua supozitoare…
  19. Copilul cel mare spune ca “intrusul” nu poate parasi locatia, deja a fost parasita locatia in jurul pranzului la gradi, dar ea inca incearca cu lacrimi mari pe bot….
  20. Tatal si mama, rad cu ultimele forte  de situatie si implora copilul sa fac un efort…
  21. Mutam copilul in alta camera…
  22. Tatal invata copilul sa se impinga cu mainile in covor…
  23. Copilul incearca dar broboane de transpiratie ii inunda fruntea…
  24. Tatal nu mai are rabdare…
  25. Mama e in ultimul stadiu….
  26. Copilul cel mic nu mai rezista…
  27. Mama cedeaza….
  28. Tata cedeaza…..
  29. Ramane pe dimineata….
  30. Dar stati…
  31. Copilul cel mic are nevoie in moment….
  32. Tatal fuge cu el in brate, dar copilul nu isi mai doreste…..
  33. Copilul cel mare plange epuizat iar noi plangem toti de situatie de oboseala, sfarseala…
  34. Nu am reusit sa obtinem proba mult dorita pentru analiza dar mai avem si maine dimineata speranta…22:45 final de lupta….

Deci nu se poate mereu cand se vrea de catre parinti. Nu stiu cum reusim, nu stiu nici cum reusesc altii, dar va spun ca este dificil sa obtinem rezultate imediate de la copii.:)

Si oricat de dificil si de greu iti pare o anumita situatie, de fapt este fericire in forma pura (sa vedeti ce fericire era la noi in casa dupa cateva ore de opinteala fara rezultat). Sa razi cu atata pofta cand stii ca de abia te mai poti tara in 2-4 labe, cand ti se prelinge transpiratia unei seri toride pe tot corpul, cand esti atat de obosit incat vrei sa dormi oriunde numai sa inchizi ochii, cand vrei sa visezi intr-o cada plina cu gheata la cai verzi pe pereti, cand efectiv nu mai poti articula bine fraze, e perfect asa, e perfect pentru ca nu suntem singuri!

Am ras copios cu sotul de experienta noastra cu marea scremere a intregii familii, doar e nevoie de motivatie pentru asa PROBA importanta:)…proba vietii:)

Eu personal imi doresc sa fiu obosita toata viata, sa nu imi vad capul de atata treaba, sa imi fac liste atat de lungi incat sa nici nu mai stiu pentru ce sunt, sa imi fac planuri pentru 20 de ani, sa planuiesc vacante pana in Honolulu si inapoi cu barca vaslind, sa alerg pe strada cu copilasii atarnati de mine, sa am 10 maini si 100 de ore pe zi, sa cumpar incontinuu timp, sa obosesc pana adorm si nu mai stiu unde sunt si ce sunt!

Vreau sa obosesc in fiecare secunda si sa respir ca si cum ar fi ultima oara cand trag aer in nari, sa devin zen ori de cate ori sunt depasita de situatie, sa mor de ras si atunci cand imi vine sa plang oceane, sa ma uit in ochii copiilor si sa raman la fel de “trasnita” cum sunt acum!

Sa lesin de ras cand sotul e prea nervos si sa ma ascund sa rad cu pofta dupa vreo perdea, sa il fac sa rada pana vomita, sa il trag dupa mine spre necunoscut si sa il imping cu forta catre mijlocul uraganului, dar sa il prind macar de un picior la jumatatea drumului!

E nebunie curate sa traiesti la extrem fiecare secunda a existentei, dar mie imi place atat de mult incat fac tot posibilul sa supravietuiesc!

Traiesc cu sufletul montat in sufletul echipei mele de soc si orice experienta traita impreuna e un prilej de fericire curate. Si fericirea mea nu e strecurata deloc, e pura si in toate formele, marimile si dimensiunile Universului, e numai a mea….

Chiar daca altii imi spun ca sunt putin dili ca tin minte toate numele papusilor fetelor sau ca umblu cu MIMI (MINNIE) in geanta, cu o furculita cu Minnie, cu rontaieli care se rastoarne peste chei, cosmetice, portofel, carti de desenat, sticle cu apa, goale sau pline, clame de prins in par, cordelute, palarii, inelele fetelor, servetele scoase din pungile lor, facturi platite sau de platit, eu imi iubesc de mor jobul acesta!

MaryLaponi, Oita, Ana, Mimi, ce as fi eu fara voi, ce viata plictisitoare fara atata “distractie”, ce zile racoroase m-ar gasi lungita in pat cu vreo carte in brate, ce dimineti cu ceai fierbinte/rece as savura pe terasa, ce drumuri fara stradute laturalnice as colinda, ce gura casca as pierde timpul in librarii, ce banci din parcuri as ocupa, ce iarba cu fire de roua ar atinge picioarele mele, cat de goala ar fi viata mea fara voi, nu credeti?

Oare cum traiam toata acestea si puteam sa jur ca este perfecta viata mea?

Viata mea cea trecuta si lipsita de palpitatii, prea indepartata si parca ireala mi se pare acum?

Vezi in foto, viata in forma neslefuita si un tata care face orice pentru o amarata de PROBA:):):):)

20150727_220110

Betivul “mort”, taranii oligofreni, tara p…..

Posted on by

            Ne intorceam de la mare, duminica, ploaie, magic fm ca hamsterii old school, fetele dormeau, noi fortam ochii sa umble in libertatea acestor locuri mioritice, nemaintalnite, o tara superba si de neegalat, nu ai ce zice ca iti sar in cap patriotii, deci “mucles”!

                Zona, ar fi nasol sa o spun, ca imi pun o parte din “prietenii’ de pe facebuici in cap, dar va spun ca e undeva unde si-a intarcat dracul copiii, undeva departe de civilizatie (de unde, e chiar aproape de Braila City!!!).

                Sotul imi spune ca in fata vede un om trantit in mijlocul drumului, oare e mort?

                 Ma uit repede dupa semne ale vreunui accident (ni se mai intamplase ca un biciclist sa cada exact in dreptul masinii noastre, l-am ajutat si l-am dus acasa, saracul avea si un pic amnezie, dar si-a revenit), nu vad nimic si salt in scaunul de la masina sa pot vedea mai bine. Masina din fata nostra, ocoleste “cadavrul miscator” si isi continnua drumul fara sa coboare macar geamul sa scuipe sau sa se inchine la vreun sfant mioritic!

-   Ce ne facem noi?

Incetinim si vedem ca omul misca, se contorsioneaza si cade inapoi in “visare”…..oare sa sun la 112?

Al meu armasar sur, coboara geamul din dreptul meu si le tipa unor venerabili care stateau ca tampii pe o banca si se holbau ca ciorile la mamaliga:

- Ce are omul acesta, se simte rau, de ce nu il ajutati?

                Astia ragaie sau behaie ceva ce nu inteleg nici daca imi schimb placa pentru traduceri oligofrene si eu ma uit cu gura cascata cand la gurile lor, cand la sotul meu care luase foc, ii zvancnea o vena, de jur ca o puteam simti cum poate exploda si umple masina cu sangeeee!!!!

Si se pune tata, domnul inginer sa coboare ambele geamuri si a umplut la rafturi pentru toamna, iarna si vreun cataclism, la toti oligofrenii care se uitau la noi ca si cum eram dracului, extraterestrii!

Un radar de asta cu 2 clase si gura cat satul din care provine, ne spune:

- E beat, lasati-l si incep toate babele sa rada si sa dea isteric din maini (noi ne uitam unul la celalalt si am avut noroc ca fetele dorm, ca au iesit flacari din gurile noastre).

Aoleu, sat si oameni cu minte in partea dorsala, aveti exact rahatul in care va scaldati, radeti si va bateti joc, va doare exact in fasole de nenea asta care zace in mijlocul unui drum national. Cat de animal sa fii, cat de fara constiinta si fara caracter sa nu iti ajuti aproapele?

-  Ce v-a indrugat, mosu’ popa, in dimineata asta la slujba???

-  Sa lasati semenii sa intre in cacao si sa radeti ca pierdutii de ei? Sa nu intindeti o mana, sa nu vreti sa ajutati, sa stati si sa judecati?

        Latrau toti si varsau la bale asupra noastra, de zici ca era vreo revolutie, ce buni de gura sunteti, dar sa il ridicati pe amaratul acesta din mijlocul drumului, nici vorba!?

-   Era beat, isi bause mintiile, dar chiar trebuia sa moara acolo?

-    S-au asta e pedeapsa pentru ei, sa nu ne pese? Sa trecem si sa dam cu piciorul, sa radem si sa ne bagam in cocinile noastre, dar in fata popii sa purtam baticut si fusta lunga, sa ii lingem mana sfantului parinte si sa ne inchinam pentru a ni se ierta pacatele!

                Oameni ai nimanui, imi e scarba si am voma verde numai cand va vad in ochi, numai cand va vad fetele schimonosite de ura……nu stiu cum nu se “casca” pamantul sa va inghita, sa coborati spre nemurire, spre RAI….Raiul e aici si Raiul inseamna sa ajutam, mai, sat si oameni de nimic, sa ascultam si sa nu judecam ca nu suntem noi, cei fara de pacat…..Vai de mama noastra….suntem exact in tara care trebuie si meritam exact ce trebuie!!!

Nu mai exista scapare, unii oameni din punctul meu de vedere, sunt animale!!!

PS: Marit fie TVA-ul care a scazut “incredibil” si acum au radarele astea mai mult timp sa bea Coca-Cola si sa rada cu “mastile grotesti” pe care le poarta, de neajutoratii, betivanii si oamenii care sunt sub nivelul lor, nivelul C0ca-Cola style-praf pe bani sau bani pe praf….tot aia este!!!!

Ziua 2: Fetele la bunici….

Posted on by

 

            Ma trezesc odihnita in dimineata aceasta, fara sa am somnul intrerupt sau sa am griji, dar sentimentul ca sunt singura si totul e perfect, dispare atunci cand picioarele imi ating parchetul rece. Stau pe marginea patului si imi amintesc rapid ca suntem singuri, fara fete, ca habar nu am ce fac ele acum, dar sper sa fie bine!

            E prea devreme sa pot suna, e abia ora 7:00. Astept pana la 8:00 si imi sun socrul sa ii spun La multi ani, pentru atingerea pragului de 60 de ani. Sotul ii doreste sa fie cat mai mult cu noi si isi cunoasca si stranepotii. Socrul meu e un om pe care il cunosti doar o data in viata si il iubesti de la prima intalnire, e ceva care iti spune ca omul acesta e bun si asa va fi tot timpul. Il iubesc de ma topesc, de fapt toti il iubim si ni-l dorim in preajma, e tatal meu-banc, cel mai comic tata posibil!!

            Fetele se trezesc la ora 9:00, dupa o noapte in care cea mare s-a trezit si a intrebat de mine, dar bunica a linistit-o si i-a spus ca nu pot veni in clipa aceea dar o sa vin duminica:

            Paula: – O vreau pe mama, o vreau acum…..

            Bunica: – Iubita mea, mama vine peste cateva zile!

            Eu nu am fost langa ea sa ii ating pielea sa ii spun sa adoarma ca sunt cu ea, sa imi puna mana peste mana ei, sa o iau in brate, sa ii sarut parul care miroase ca in secunda in care am nascut-o (19:30, acum 4 ani, mirosul pe care nu o sa-l uit niciodata).

            Am aflat mai apoi, ca au fost undeva la tara, unde bunicii au o mica gradina cu diverse legume si fetele au zurdat in iarba, s-au jucat cu puisorii de gaina ai vecinilor, s-au simtit foarte bine!

            In mintea mea, in timp ce imi povesteau (in fiecare seara primesc raportul), erau o mie de scenarii apocaliptice (cum ar zice, iubitul meu): daca le inteapa vreo capusa, daca nu le-a pus ciorapi, daca nu i-a strans Paulei parul in codita, daca nu le-a pus palarii in caput, daca le-a luat sau nu apa, daca le-a luat ceva de mancat, daca a luat olita pentru cea mica, daca le-a luat crema de protectie solara, daca si iar daca?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

            S-au regrupat toti pe la pranz, la un supermarket si nu a scapat aceasta, pana nu i-a cumparat celei mari un set de cescute. In masina am inteles ca cea mica a vrut sa rastoarne sticla de apa, dar a fost oprita la timp. A tipat pana acasa si la masa de pranz nu mancat nimic. Ba chiar a varsat castronul cu ciorbica pe masa. A fost pedepsita si a dus-o bunicul la somn. Cea mare este un exemplu de copil, a mancat corect si civilizat, fara nici un fel de probleme.

            Dupa “criza” celei mici, dormit fiecare dintre fete cu cate un bunic si s-au trezit pe la 18:00, cand bunica le-a pregatit “friganele” (adica paine cu ou, ca in copilarie daca va mai amintiti).

            Fetele au mancat impreuna de data aceasta, apoi au baut si suc de fructe, preferatul celei mici si distractia a continuat pana la ora 19:00 cand am sunat din nou eu.  Am aflat “live”, ca fetele udau curtea cu furtunul si la un moment dat in timpul conversatiei, bunicul a tipat:

-          Paula, da-i si Flaviei furtunul!

-          Flavia, ai grija….

-          Aoleu, nuuuuuu, nuuuuuu

-          Asta e Anca, s-au udat ambele din cap pana in picioare, sunt “fleasca”….

      Cu apa rece, imi repet eu cu mintea scurtcircuitata? Aoleu si mi-a spus ca sunt imbracate doar in maieu si chilotei si sigur sunt si desculteeeee….aoleu o sa raceasca din nou, aoleu ce ma fac eu????

      Am inchis, mimand o stare fireasca si m-am bagat in pat unde am plans pana m-au durut toate…

      Am vorbit si cu sotul in Nemtia si incerca saracul sa ma linisteasca, dar numai eu stiu ce e in ocean si cum se revarsa, ca un tsunami peste toate marunataiele mele.

      Am “lipait’ prin casa fara directie, fara sa fac mare lucru, pur si simplu aveam mintea prinsa in menghina si cu cat ma gandeam mai mult, cu atat durerea imi iesea pe nas, pe gura, peste tot.

      M-am trezit din “levitare”, cand am privit ceasul si am observat ca era 22:30, oare ce fac fetele acum? Oare cea mica si-a baut lapticul cu cereale, Paula a cerut lapte si ea? Oare le-au imbracat bunicii in pijamale? Oare le invelesc noaptea cu drag si le saruta pe crestet? Oare i-au citit celei mari, povesti? Oare cea mica a fost pusa la olita inainte de somn?….

      Cu acest oare in suflet, am luat doua perne in brate si am adormit cu mintea in stare de repaus total, m-am incapatanat sa nu mai gandesc si doar sa plutesc prin vise, doar sa adorm , atat……

Sfarsitul, zilei 2….:(LL

Ziua 1: Fetele la bunici…

Posted on by

         O, Doamne…prima zi cand suntem singuri, cand putem vorbi necenzurat ca in tinerete si prima zi cand pur si simplu lasam fetele la bunici. Decizia mea a venit din inconstienta, imi spun acum, sotul nu a fost de acord, dar in aceasta dimineata racoroasa de iunie, ne-am suit pur si simplu in masina, am pupat fetele care dormeau si dusi am fost….

            Nici unul nu a vorbit o buna bucata de drum si aratam atat de tristi si abatuti parca ramasesem ultimii oameni de pe Pamant si ne indreptam spre nicaieri. Am vorbit despre planuri de vacanta, cariere, familie, prieteni, doar pentru a ne auzi. Ne-am plictisit si am trisat eu prima, m-am uitat in spate: masina goala. Nu tu fete, nu tu mama si tata la fiecare secunda, nu tu mizerie, nu tu tipete, nu tu audiobook-uri, nu tu nimic!!!

            Sotul are lacrimi in coltul ochilor, eu ma topesc pe scaun si simt ca respir dar fara sa trag oxigen, am doar lacrimi care imi clocotesc in gat, dar nu, nu voi plange!

         - Ce se poate intampla, ii spun eu sotului?!

            Ne mai relaxam dupa prima suta de kilometrii cand radioul are semnal mai bun si prindem in sfarsit rock fm. De aici, totul a inceput sa para mai usor. Am inceput sa cantam si sa sa dansam cu muzica la maxim si zambete, zambete de relaxare si voie buna. Sotul, mi-a cantat ca in primele zile cand ne-am cunoscut!

            Versuri pline de emotii si sentimente care parca se mai pierdusera un pic, dragostea, insa era la fel ca in prima clipa cand l-am zarit. Si vocea lui, vocea baiatului de care m-am indragostit ca o nebuna acum aproape 11 ani!

            Mi-am amintit de cele 100 de sms-uri pe care mi le trimitea pe zi, cu versuri rock, balsam pentru sufletul meu si am simtit cum ne luam de mana si zburdam spre noi, noi iubitii!

            Ultimii 100 de km, au fost ca un basm, soare si floarea-soarelui care tocmai isi deschidea coroana, se scutura de roua diminetii si ne imbia la liniste in doi.

-          Iubitule, stii ca o sa aiba grija de ele, ca si cand ar fi fetele singurului lor baiat, nu?

-          Mda….

-          Hai, nu te mai gandi, nu se poate intampla nimic, am mare incredere!

-          Bine…

Pe la 9, deja ard pe scaun si sun:

-          Ce faceti, s-au trezit fetele?

-          Da, au mancat si acum se joaca cuminti prin casa!

Am intrebat in 10 secunde: cand s-au trezit, ce au mancat si cat, daca au plans dupa noi, in ce le-au imbracat, daca tusesc, daca le este sete, etc…si apoi o mie de indicatii si sugestii!!!

Dupa ce am ajuns in Bucuresti, fiecare a plecat la munca in graba, fara a mai zabovi in “casa tristetii”…

Pe la 13:30, eu am sunat din nou!

-          Ce faceti, totul bine, au mancat fetele?

-          Da, au mancat si ciorba si paine cu smantana (in premiera, cea mica) si acum au ramas cu bunicul sa adoarma de pranz…

-          Wow, a mancat cea mica, ceva?

-          Da, a mancat doua perisoare si multa paine!

-          Va felicit, spun eu entuziasmata!

            Wow, cea mica a deschis gura si chiar a mancat ceva. Super, pentru ca cele 5 zile petrecute la mare, au fost ingrozitoare pentru mama si tata. Copilul cel mic a mancat cel mult 3 inghitituri de mancare si alea tinuta de maini si cap. Urlete si tipete, tavalituri pe jos si ochi inchisi, in rest numai paine…..dezastru si parinti care ne trimiteau ocheade socate si pline de repros!!!

            Imi fac treaba si ajung acasa pe la 18:00. Casa miroase la fel ca acum 4 ani, inainte sa avem fetele: parfumul nostru, liniste, curatenie si totusi sunt trista….

            Deschid televizorul si pun muzica, laptopul e si el deschis. Pe la 19:00, suntem doar noi doi, mancam branza cu rosii dintr-un “troc”. Ne ciocnim furculitele si asteptam ca fetele sa ne strige din sufragerie, nimic, doar pleoscaitul nostru…

           Palavragim despre vietile noastre de dinainte de a ne cunoaste si bem ceva din orez de 15 grade….cand terminam, ne ridicam cu greutate si intram in sufragerie: TRIST!

            Chiar daca am cea mai mare incredere ca fetele sunt safe cu buncii, simt ca sunt un zombie fara directie, oriunde privesc le vad pe ele. Hainutele, frumos impaturite in dulap, jucariile ‘respira’ in cosul lor, peretii nu se zguduie si cred ca vecinii sunt mai fericiti ca niciodata. Dar eu sunt facuta bucati si zac cu ochii injectati de dor, sunt cu mintea praf si nu am curajul nici macar sa ii torn un strop de apa sa o reanimez. Sunt fara mine si ma disec fara mila, imi e teribil de dor de vocea lor si stiu ca sunt la sfarsitul primei zile de agonie, mai am 6 zile in care o sa fac bungee jumping de pe propriul ‘zid’.

Ce o sa fac eu????

Ajutor……..

Ce poate fi mai greu de suportat: să înșeli și să rămâi sau să pleci?

Posted on by

Poate că am trăit una dintre situații sau poate nu am trăit niciuna, poate că am ascultat suferințe izvorâte din același râu, poate că am schimbat chiar eu cursul râului, poate că nu am iubit îndeajuns încât să rămân pentru toată viața, poate că sufletul meu era destinat unui alt suflet€, poate!
Nu poți știi niciodată ce îți rezervă viața, poți știi doar ceea ce își dorește sufletul în clipa aceasta și poți opri clipa în loc, dar nu poți obliga sufletul să iubească, nu îl poți îneca cu alte suflete, nu îl poți face să simtă când nu simte, nu poți iubi și suferi în același timp, e imposibil!
Și totuși, suferim, suferim și ne facem bucați, ne împrăștiem și ne adunăm, ne urâm, urâm, țipăm, vrem să nu mai fim, trecem prin furtuni și totuși ne revenim, ce puternici suntem!
Cine nu a fost pe marginea unei prăpăstii, nu își poate imagina adâncimea ei, nu își poate imagina zborul spre adâncimile ei, nu își poate imagina cum va ateriza, nu poate simți vântul și frica, nu poate, nu poate!!!
Faptul că putem simți și suntem net superiori ca și specie, ne face vulnerabili și indiferent de cât și cum obținem în viața noastră efemeră, singuri nu avem cum să pășim pe cărări poleite cu diamante sau să cucerim orizonturi virgine!

Nu putem traversa nici macar o stradă, nici macar să privim cerul, nici să ne ferim de lumina soarelui, fără să avem mâna lipită de o alta, inima atasată, la unison cu a unei alte persoane.
Ne dorim sa fim ai cuiva, să aparținem cuiva, ne dorim să ne dăruim și să nu mai respirăm decât același aer cu celălalt.

Ne imaginăm scenarii și desenăm hărți pentru un viitor împreună. Nu ne gândim la altceva decat la doi, totul se împarte la doi și nici măcar clipitul nu mai poate rămâne singular, clipim în același ritm, iubim înconjurați de aura noastră. Iubim până  simțim că iubirea ne devorează  și iar ne întregește pentru a ne devora din nou!

Când gândurile încep să nu îți mai aparțină și celălalt îți vorbește gândurile, când privirea lui vorbește pentru tine, când atingerea lui este bătaia inimi tale, când văzul taƒu este lumea lui, când patul unde dormiți are forma unor îngeri “œîncolaciti” într-o eternitate, atunci, e IUBIRE!
Iubirea, vine linșînd totul în jurul ei, iubirea nu anunță și iubirea face rău doar pentru a se așeza acolo unde îi era menit să se așeze. Iubirea ia de lângă tine oameni pe care ai crezut că îi iubești și îi poartă spre alte destinații.

Îi rupe de tine pentru totdeauna!

Iubirea le asigură lor, acelora pe care i-ai părăsit, o viață îndeajuns de fericită încât să nu îți simtă lipsa. Iubirea are grijă întotdeauna de oamenii pe care i-ai păƒrăsit, iubirea nu se răzbună pe ei, ci le găsește suflete pereche, iubirea are planuri pentru aceia care au rămas suspendați în uraganul unei asa zise iubiri pierdute!
- Deci, înșeli și sună prea urât, sau alegi să înțelegi cムiubirea te-a ajutat să îți găsești omul cu care simți cム“œexplodezi”?
- Deci pleci de acasă pentru cムai înșelat și nu te mai întorci pentru cムnu poți trece peste “rușinea” ta?
- Rămâi și sufletul îți este “posedat” pentru totdeauna de acea persoană, rămâi doar pentru a nu face răƒu, rămâi din prietenie și îi împuți sufletului să nu mai urle după omul rupt din tine, omul care a rămas fără părți din el?
- Cum pot trăi două persoane cu atâta vină: să știi că ai rămas și suferi, dar să nu îi poți da drumul și să trăiești ca și când nimic nu s-ar fi intâmplat?
Iubirea a ales pentru mine și azi, prin venele mele curge aceeași iubire pe care am simțit-o când tu m-ai privit, am renunțat, am cântărit până când inima și creierul meu aveau tendința de a se înlocui. Am cîntărit și am așezat totul mai jos, am rupt părți din mine și le-am azvârlit tuturor să mムsfâșie, să mă încarcereze pentru totdeauna, dar nu am renunțat la tine, vis blond!

Nu am renunțat, pentru că într-o viață plină de incertitudini și relativism, simt că numai “€œplecarea” și dragostea dintre noi, pot fi cu adevărat, certe!!!

In acelasi loc, in acelasi timp….despre mame cu “tentacule”!

Posted on by

Noaptea, când rămân doar eu cu mine, îmi fac inventarul zilei care tocmai a trecut și mă cert sau adorm împăcată! Rar, adorm împăcată și îmi verific fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare gând care a dus la o schimbare de plan sau la o nouă aventură. Zilele noastre sunt practic gânduri din zilele trecute, gânduri care se concretizează sau nu, și duc la un lung șir de consecinte!
Pe mine mă afectează în mod deosebit, o zi în care mi-am propus să fac anumite lucruri și nu îmi îndeplinesc toate aceste dorințe. Simt că sunt neputincioasă și ziua a fost lipsită de importanță, sau așa mă simt pe moment. Ziua, clar nu a fost fără importanță, dar dacă nu îmi bifez “punctele mentale”, atunci nu mai funcționez chiar la capacitate maximă. Știu că va fi o noapte în care o să mă cert și o să găsesc lacune în organizarea mea din ziua respectiva.
Fiind o mamă care se gândește de la pișcătura de țânțar de acum două zile de pe piciorul fetei celei mari și până la unghiile netăiate de la mâna stângă a fetei celei mici, atunci trebuie să îmi dați dreptate și sigur simțiți la fel și voi, ziua este pentru noi, ca o prăpastie fără fund!
Îndrăzneala primului copil și nebunia de a te gândi că poți avea doi copii, este ceva cu care trebuie să te trezești dimineața și trebuie musai să adormi noaptea. Noi, adormim absolut fericiți și suntem convinși că am luat cea mai bună decizie. Eu, ca mamă sunt împărțită în câte părți vor fetele mele să fiu în diverse situații, dintre cele mai neprevăzute și MAREA MEA SUFERINȚĂ ESTE SENTIMENTUL CĂ NU POT FI ÎN ACELAȘI TIMP PENTRU A ÎNDEPLINI DORINȚA FIECĂREIA!!!
Când îmi așez capul pe, pernă seara și îmi iau copilul cel mic în brațe, simt că nu am făcut destul pentru el și sunt nefericită. Sau mă gândesc la copilul cel mare și la fel, sunt nefericită. Ca să pot lucra cu una, cealaltă înseamnă că va face alte lucruri singură, va tânji după atenția mea și o să îi văd chipul trist, iar chipul copilului meu trist, este ceva ce inima mea nu poate tolera. Dacă aș putea să fiu în acelasi timp pentru nevoile fiecăreia, dacă aș putea răspunde la fiecare întrebare în același timp, dacă m-aș putea multiplica fizic, dacă aș putea??
Câteodată chiar simt că am tentacule în loc de mâini și pot fi într-o clipă de la baie unde îmi pun hainele în mașina de spălat, la bucătărie unde am o oală pe foc și una în cuptor, în sufragerie unde copilul cel mic vrea să sară din patul suprapus, în dormitor, unde copilul cel mare vrea să lipim cu lipici colorat, în bucătărie să îmi ajut soțul să “€œmanance”, da, uneori chiar am tentacule!
Dar, nu am “€œtentacule mentale” și din această cauză, noaptea încerc să găsesc soluții pentru eficientizarea timpului, spațiului (cât mi-aș dorisa mă sfătuiesc cu Einstein) și să fac mai mult pentru copiii mei, pentru familie, pentru mine!
Singurul lucru care poate fi în același timp și în același loc este dragostea și devotamentul meu pentru cele două fete, niciodată dragostea nu poate fi împărțită!
Dragostea pentru copii, fie doi, fie zece se multiplică și poate fi în o mie de locuri!
Poate, dragostea mă poate ajuta și voi reuși să fiu mai mult în fiecare secundă din viața copiilor mei, să îi ajut să se integreze, să comunice cât mai eficient, să zâmbească în cea mai mare parte a timpului, să construiască din pasiune, să simtă ritmul vieții, să fie oameni de încredere, să aiba principii, să nu “loveasca” niciodată în acei semeni “€œneputinciosi”, să iubească cât pot, să fie conectați la noi părinții și să “€œzburam” prin viață în tihnă!!!
Ps: Cumpăr timp, spatiu…

Cu drag,

By Anca A.

Ajutor, ajutor…

Posted on by

2003…….

Mă întorc de la școală prin frig și simt cum acesta îmi mușcă din carne. A plouat și apa mi-a intrat în pantofi. Mi-au amorțit degetele de la picioare și cu fiecare pas, apa pătrunde și mai adânc în pantofi, în ființa mea care se cutremură. Acum frigul a ajuns în zona mijlocului și deja  sunt amorțită. Abia aștept să ajung acasă și să mă pierd sub plapumă. Tot drumul mă gândesc numai la căldura din soba și eu torcând ca un motan, fără să îmi pese de nimic. Cred că am avut o zi proastă sau simt că ceva straniu e pe cale să se producă. Simt ceva iminent, deasupra capului ca un topor care atârnă și am o stare de anxietate. Ajunsă acasă mă dezbrac de hainele umede și mă bag sub plapumă. Nici măcar nu îmi e foame, doar aștept să adorm și să îmi încălzesc trupul. Adorm și visez…

Mă trezește cu lacrimi în ochi o sirenă a unei ambulanțe și nu îmi dau seama dacă e real sau am visat.

Pur și simplu îmi simt partea de jos a corpului amorțită și nu mă pot mișca. Piciorul drept deja nu îmi mai aparține și inima imi bate cu putere.
Îmi revin din somn și strig după tatăl meu să îi spun că nu mă simt bine. Îi spun că am visat o ambulanță care venea după mine, ceva rău mi se întâmplase, am o durere “€œmuta” în partea de jos, aceeași durere din vis. El se alarmează și neputându-mi dezamorti piciorul, hotărăște să mergem la spital. Vine și mama mea și alergăm disperați de la un spital la altul. Nu prea înțeleg ce se petrece, simt doar inimi bătând la unison cu a mea, un fior de teamă și părinții mei plini de spaimă. Am doar 18 ani și mi se întâmplă ceva!
Dimineața sunt programată la o operație de apendicită de urgență, pentru că seara au observat că aveam simptome și în partea dreaptă o mică “ umflătură ”!
Mă îndrept către sala de operații și nu știu dacă să am curaj sau să îmi fie frică!
Privesc în urmă și îmi văd familia..
În sala de operații, toți sunt îmbrăcați în halate albe și o asistentă mă roagă să mă așez pe masa de operatii. Îmi pune o branula și îmi spune să număr de la 10 înapoi. Încep să număr: 10, 9, 8, 7, … și  de aici nu îmi mai amintesc nimic!
Mă trezesc țipând:
- Ajutoooor..
- Ajutooooor..
- Ajutooooor..
Am ceva în gură și simt că din clipă în clipă o să îmi înghit limba și o să mor. Țip la medici și îi întreb de ce nu mă bagă în seamă. Îi implor să îmi scoată tubul din gură că o mă sufoc și o să mor. Nu vreau să mor acum, sunt prea tânără și ei trebuia să mă ajute!
Simt o mie de mâini cum îmi răscolesc prin corp și instrumente reci care îmi fac rău, mă doare îngrozitor, dar nu mă pot mișca, pur și simplu corpul nu mă ascultă și țip, țip cât pot, implor cât pot!
O să mor, asta reușesc să spun într-un final!
Nu mai am vlagă să urlu și corpul mă doare atât de tare încât simt că e pe cale să cedeze. Nu mă mai pot împotrivi și plâng, plâng pentru tot ce nu am făcut și pentru ce urma să fac. Plâng și mă simt singură, singură cu adevărat, plâng pentru că o să mor, plâng pentru familia mea și plâng pentru tot ce puteam realiza în viața aceasta. Îmi eliberez mintea și durerea începe să dispară ușor, ușor, greu, o simt departe acum, dar totuși  mușcă!
O, Doamne….o sa plec?
Ce o să facă părinții fără mine, dar sora mea?
Ce medici sunt aceștia de mă omoară și nu își dau seama că mă doare?
Când liniștea devine luminoasă, cineva mă ridică și se străduiește să îmi scoată tubul din gură. Prea târziu, îmi spun, mult prea tarziu!
Dar simt ceva de plastic care îmi trage cu putere de limbă și niște voci vin spre mine, cu puterea unei armate de tancuri, mult zgomot si€€..tușesc cum nu am mai tușit vreodata!
Cineva îmi “rupe” obrazul cu palmele și strigă la mine: Anca, Anca, Anca, respiră, te roooog!
Îi aud acum și fac cum mi se spune. Când îmi revin, îi întreb printre lacrimi și durere:
- Am țipat, am urlat, v-am strigat, mă înecam și strigam după ajutor, nu m-ați auzit???
- NU….
Cel mai puternic sentiment de neajutorare, l-am simțit acum 12 ani, când pur și simplu dintr-o banală operație de apendicită (+ complicații de ordin genital), era să nu mai fiu!!
Retrăind acele clipe, îmi doresc ca viața mea să fie plină ochi cu momente în tihnă și să mă bucur dincolo de probleme, greutăți, uși închise, lacrimi!
Vreau sa imi “confectionez” viața la fiecare pas pe care îl fac!

Tărâmul fetei

Posted on by

Fericirea așa cum o înțelegea ea pe atunci, venea numai când urca în propriul RAI. Erau câteva scări, cei drept din lemn, uzat și bătut de ploi, șubrezit și cu trepte lipsă, dar își găsea mereu drumul. Ajungea mai ales în acel RAI, în zilele când simțea prin toți porii, miros de iarbă proaspăt cosită și hârtie stătută, așa dintr-o dată. Știa că în locul ei preferat, tot ceea ce era palpabil și real nu o să mai existe. Chiar dacă timpul acolo era scurt, ea făcea să însemne o viață întreagă. Avea nevoie să iasă din realitate și să pătrunda în acel tărâm plin de verde și o liniște de nedescris.

Anii au trecut și fata aceea a crescut cu o mulțime de emoții, cu gândul la locul ei unic și secret, a crescut cu principii și cu țeluri, a crescut cum și-a imaginat. Și-a imaginat, o viață trăită în tihnă.

Da, tihna unui râs zgomotos care sparge liniștea unei dimineți ploioase, tihna unor cuvinte potrivite spuse în acele momente, tihna unui plâns din toți rărunchii, tihna unei iubiri trăite dincolo de trup, tihna unui om care nu face rău. Și ce sfaturi să îi poți da unui om atât de liber, ce să-i spui și cum să îi spui că nu e timpul lui, nu e locul lui, nu e potrivit să creadă în TIHNĂ?

Nu va fi timpul ei niciodată, dar locul acela secret îi dădea putere chiar dacă știa că lumea e un loc hain și plin de primejdii. În RAI-ul ei unic, timpul căpăta altă formă și șoaptele îi ghidau mintea și pașii spre TIHNĂ.

Atât de puțin cer unii oameni și totuși atât de mult pentru cei din jur. Atât de mult spațiu și totuși atât de mulți oameni care ți-l invadează, fără să le pese. Pentru acea fată, spațiul ei era numai și numai al ei și îl apăra cu toată forța. În acel spațiu, a lăsat de-a lungul timpului, oameni cu care ea a rezonat. Acei oameni, au călcat pe potecile din grădina ei, dar niciodată nu au ajuns la esența ei.

A confundat de multe ori, dorința de a face bine cu o formă a iubirii, a ajutat cât și cum i-au permis resursele, a țipat și a plâns pentru mulți, a lovit cu pumni imaginari când alții i-au distrus din flori, a iertat sau așteaptă la rândul ei să fie iertată.

Și totuși, esența ei nu a fost atinsă de nici o ființă care roieste în jurul ei, pentru că fata asta e ca un stup. Se încarcă cu emoțiile din jurului ei, le procesează și se “autodistruge” pentru a le oferi cu bunătate, înapoi celor care o așteaptă in viaţa lor. Sunt mulți care îi simt/miros aura acestei fete, dar nici măcar unul nu vede prin ea.

Dar stați, unul a văzut cu mult timp în urmă prin ea și s-a simțit atât de singur, încât nu și-a putut imagina o întreagă viață, fără ea. El se simțea la fel ca si acea umbră care aleargă după noi la infinit și niciodată nu va putea forma intregul!

Văzând el această ființă, ochii au căpătat o cu totul altă nuanță, pielea a început ușor să îi vibreze ca la un cutremur, inima i-a spart pieptul pentru a se atașa la bucata fetei, vocea lor s-a contopit într-un ocean de șoapte pline de muzică, muzica divină. Acele două corpuri neînsemnate, aruncate în acest Univers, s-au găsit și se țin încă atât de strâns, încât nici o forță știută sau neștiută, nu ar putea să le despartă, poate doar să le dezintegreze la unison!

 By Anca A.