Labirintul ochilor tai…

Sunt rătăcită de când te-am simțit pentru prima dată jucându-te fără griji în interiorul meu. Sunt rătăcită și pierdută pentru totdeauna în ochii tăi, ochii pe care i-am sarutat întâia oară, iar drumul înapoi nu o să îl mai găsesc vreodata, simt. Nici nu îmi doresc să mă întorc pe drumul meu, pentru că tu ești de acum drumul meu. Îți divinizez respirația și sunetul vocii tale, sunt “bolnava” de iubire când mă strigi “€œMAMA”, sunt în pericol iminent când știu că nu ești bine, sunt absolut absentă din Univers fără tine, copilul meu!
Aș putea să mă pierd la nesfârșit în ochii tăi blânzi și puri, aș putea să pornesc vijelii și uragane, numai să știu că ajung la tine în timp util și că te fac bine, că ești protejat, să știu că nimic nu îți poate face vreun rău!
Eu mi-am imaginat propria libertate, libertate care curge prin viață, fără să facă rău și fără să lase urme în viețile celor din jur. Așa îmi doresc să te știu și pe tine, liberă să spui și să alegi conform principiilor si prioritatilor proprii, fără să faci rău cu bună știință. Să te protejezi și să nu îți pierzi din lumina pe care ți-am dăruit-o. Lumina ta este unică, nu o pierde și nu uita de ea, chiar dacă e mult întuneric, un strop de lumină face să conteze într-o lume întunecată!
Și nu o să cazi, nu o să te pierzi, nu o să suferi gratuit, nu o să te simți neînsemnată, pentru că eu sunt în permanență conectată cu tine, cordonul ombilical nevăzut dintre noi nu o să se rupă nicicând, doar o să se mențină puternic și stabil.

Corpul tau se ataseaza perfect in deschizatura bratelor mele, respiratia ta e sincronizata cu a mea, zambetul tau e perfect schitat dupa al meu, sufletul tau e “rupt” din al meu, tu esti o bucata perfect croita din dragostea noastra si daruita acestei lumi!

Tu esti lumea!
Sunt pierdută în fiecare zi în labirintul ochilor tăi minunați, sunt pierdută în magia care te-a adus în viața mea, sunt pierdută în viața cu tine copilul meu și asta e tot ceea ce îmi doresc, îmi doresc să fiu pierdută veșnic în bataile inimii tale, veșnic să fim împreună și să “ratacim” prin viață, emanând lumina prin intuneric!
Rătăcită….
By Anca A

Gradina sufletului!

Când simți ochi peste ochii tăi și mesajul ajunge în suflet, este exact ceea ce ai vrut să transmiți. Oamenii frumoși ajung destul de greu în jurul nostru, dar și când le simți sufletul prin ochi, știi că nu ești singur, știi că nu îți poate fi așa greu, știi că viața va fi lungă și mai ușoară cu ei! Mă gândesc la motivele cu care fac oamenii răutăți de nedescris, gândesc în fiecare secundă a vieții mijloace și strategii de a cuvânta/face rău, a-și umple sufletul cu ură și mult, dar mult negru! Pe aceștia, nu îi doresc sub acoperișul vieții mele, ei sunt o altă clasă a societății, acea clasă care a ales să trăiască doar pentru a face nimic. Cel mai înjositor este că această clasă, încearcă să ne acapareze și pe noi, să ne convertească practic, în ceea ce au devenit ei. Dar, nu reușesc, știți de ce? Pentru că oamenii buni au aure de protecție și îi simt pe cei cu aceeași încărcătură plină de lumina ca si ei, asta ne diferențiază!

Rezonez cu mulți dintre voi și pentru fiecare transmit înapoi, valuri de lumină și pozitivism, știu că simțiți pentru că și eu simt de la voi. Cu voi, lumina mea se intensifică și nu am timp și nici nu vreau să mă încarc cu altceva, decât cu lumina voastră.
Inima unui om este ca o grădină, sau cel puțin așa simt eu că este inima mea. Plantez de-a lungul vieții, flori și le îngrijesc cu toată priceperea mea (sau maturitatea aferentă vârstei), încerc să le smulg spinii care le încercuiesc, să le intensific măreția și să îmi umplu sufletul de multitudinea lor de culori/mirosuri/poezii. Florile din grădina mea, sunt oamenii buni care îmi sunt în viață sau care trec frumos prin viața mea, sunt oamenii pentru care reprezint eu la rândul meu un om bun, sunt oamenii care mă înțeleg și nu critică la suprafață, sunt oamenii care la fel ca și mine, au găsit înțelepciunea de a asculta și a înțelege în profunzime, a nu interpreta, a ajuta, a zâmbi cu sufletul ăla bun, a bate la unison cu cei buni, într-un cuvânt!

Gândurile prăpăstioase nasc niște monstruozități cum greu le putem ține piept, aceste gânduri nasc de asemenea teamă, confuzie, iluzie, boală, nasc alți oameni, o clasă bolnavă și diferită de esența noastră primara.

Motivați de cei ca noi, putem merge fără a ne împiedica de spini, fără a face rău cu bună știință, fără a sta în calea altora. Oamenii frumoși și plini de lumină, înțeleg gravitatea unui gând rău, al unui cuvânt spus, înțeleg că nu putem călca în picioare, înțeleg că putem comunica la diverse niveluri. Și dacă nu putem, măcar încercăm și ne retragem cu aceeași lumină în grădina noastră, acolo, indiferent de anotimp, florile vieții noastre, cele care au reușit impreuna cu noi, vor rămâne mereu pline de vitalitate și măreție.

NU putem salva plantații întregi, dar putem selecta și replanta! Unde? În grădina noastră, gradina in care se oglindeste sufletul…..

By Anca A.

Nu pot, dar vreau!

Aseară mă întreba o mămică cum mă organizez și reușesc să îmi fac timp de tot, pentru că postez pe facebook și timpul meu pare nelimitat?!

Adevărul e că nu am timp și am făcut un pact supranatural cu o entitate care îmi “scurge” oceane de timp prin vene:):) Glumesc, am timp și îl trântesc de nu se vede, îl modelez după bunul meu plac și mă încăpățânez să nu am timp de stat “gură cască”. Îmi place ritmul biciuitor, mă motivează și mă ridică din pat la orice oră din noapte. Știu că din luna aprilie o să înceapă cea mai frumoasă perioadă din existența mea și parcă sunt și mai motivată să mă ridic, să lupt, să trăiesc pentru mine. Îmi place să trăiesc și sunt motivată și de existența ființelor din inima mea, ele nu îmi dau răgaz să “hiberno-cuget la lună” și ritmul meu crește simțitor de frumos, mă hrănește!

Sunt obosită, mă doare și pe acolo și pe acolo și mă vait de spate și mă dor picioarele, am migrene rar, dar puternice ca și intensitate, mă caut pe la medici în acest sens. Totul e sub control și mereu spun că dacă aș fi un pic mai sedentară, tot m-ar durea și acolo și acolo….Deci, nu stau locului deloc, mă mișc prin viață și îmi doresc să nu trec doar ca un decor, îmi doresc să trec prin viață puternică, să fac să conteze tot ce mișc, să nu am timp să fac nimic, să urc și să cobor munți, să zbor cât mai sus, să învăț și să îmi învăț copiii că, “nu trebuie”, ci având responsabilități, ajutăm viitorul, ne ajutăm și o facem din simplul și unicul fapt că suntem oameni. Cea mai neputincioasă zi din viața mea, încă nu s-a întâmplat, dar știu că o să se întâmple în viitor. O să se întâmple, atunci când fetele mele o să facă cunostiinta cu ELE. Eu m-am conștientizat atunci când m-am privit în oglindă și am văzut direct în sufletul meu. Am văzut că exist și nu doar exist, am simțit că pot. Asta îmi spun: pot!

Fetele mele, o să poată și ele, văd în mine puterea exemplului și o să le ajut să poată, clar. Greu, dar îmi biciui răbdarea și merg pe acest drum al meu. Încerc să nu mă abat prea mult, să țin ritmul și să nu intervin cu “bocancii” în drumul altora. Nici să mă încarc cu alte vieți nu îmi doresc, dacă exemplul vieții mele e considerat ademenitor și corect, fiecare să “cearnă”!

Ziua își termină orele și noaptea la fel, viața după același principiu. Nu mă aplec asupra nimănui, doar dacă porțile îmi sunt lăsate neîncuiate, numai atunci pătrund. Și la acest aspect lucrez, poate oamenii buni care mă citesc acum, înțeleg, poate că le-am spus ceva greșit la un moment dat, poate am judecat cu răutate, poate am deranjat sentimente, poate unii m-au iubit și eu nu am fost îndeajuns de receptivă, poate nu am simțit că pot merge mai departe cu unii dintre voi, poate și eu v-am iubit. Pot să nu vă mai iubesc, dar pot avea sentimente de duioasă prietenie și gânduri încărcate de pozitivism pentru voi, pentru că știu că ajung la voi și pentru mine este un lucru măreț să doresc bine. Se îndeplinește, pe cuvânt de călător prin viață!

Exemplul de a dărui bunătate, îl am de la părinții mei, care nu au făcut nici un rău, au ajutat și încă ajută, nu suntem “propovăduitorii armoniei și sfințeniei pe Pământ”, nu suntem îngeri dar suntem oameni!

Deci, pentru fiecare bătaie de inimă, inima mea, eu sunt fericită și în același timp simt că nu mai pot să “bat”, atunci când ies din coconul meu și văd lumea așa cum este ea, reală. Mă lovește peste față realitatea și nu o pot schimba, știu. Dar, mai știu că o pot modela, realitatea în care mă mișc eu zi de zi, este plină de culori și dacă intrați și voi câteva secunde în ea, simt că o pot multiplică, o pot mari, prin urmare și voi puteți participa la mărirea realității. Poate într-o zi o să facem o Eclipsă a Realității plină de culori, revărsată din noi, OAMENII!!

Nu uitați să puteți….(a găti, a te distra cu copiii tăi, a participa la activități, a zburda prin locuri nemaivăzute, poate chiar virgine, a atinge norii, nu sunt “îndatoriri” de facebook, pentru mine sunt impulsuri, impulsuri pentru voi și sper să le simțiți așa cum sunt). Uneori tratăm viața celor din mediul virtul cu “mistoul” tipic: poze cu copiii, poze cu mâncare, poze cu iubire intensă, poze cu nenumăratele călătorii, poze cu cățel, purcel, status-uri motivaționale, urlătoare la adresa societății în care ne învârtim, neputință, boală….și mă gândesc de ce trebuie să privim în viața sau gândurile altora (prietenii noștri)? Privim pentru că, mintea cerne și impulsul transmis e înțeles dincolo de cuvinte! Eu am simțit și singurătatea și dorința comunicării, a împărtășirii de pasiuni, clemențe, experiențe….așa că, nu judecați plini de “mocirlă”, toți avem nevoie de un “LIKE”, e like-ul prieteniei înțelese nu “miștocăreală de șantier”!

LIKE=IMPREUNA…

By, Anca A.

Cu el, fara el, cu el!?

Ziua 91:

Lungi luni de suferinta cronica, fizica, in care am trecut prin calvar. Nici nu mai stiu, despre ce sufar. Sufar de mila mea sau de mila ta. Sufar pentru toate greselile omenirii, ma martirizez si scap de aceste ganduri, doar pentru fiintele acestea mititele din jurul meu!

Oare e corect fata de mine sa iert, doar pentru copiii mei? E corect sa te iert, doar pentru ei?

As vrea sa imi raspunzi sau macar sa am curajul sa iti pun in maini, ceea ce scriu, dar toata perioada aceasta seaca, m-a determinat sa devin fricoasa, mai fricoasa, mai calma, mai nici eu nu stiu cum!

Cum ar trebui sa ma comport in fata acestui atac emotional, prin care nu m-am asteptat ca o sa trec?

Zilele ploioase din viata mea nu se mai termina, stiu ca soarele a incetat sa mai straluceasca pentru mine, dar ma tarasc cu seva curgandu-mi prin casa goala, zi de zi. Cersesc zambete fara sa vreau si zambesc la randu-mi fara sa stiu! Sunt o masca a celei de altadata si in aceasta clipa, vazand din nou, a mia oara dulapul gol, ma trec fiori reci: Tu nu esti si eu nu mai sunt, doar umerase goale, atat a mai ramas din iubirea noastra, gol si sufletul meu!

Trantesc usile dulapului si ma scurg in apropierea lui, cu ochii pe fereastra, cu gandul la iubirea pe care ti-am purtat-o. Cata iubire am putut oferi si am oferit-o pentru totdeauna, asta ma macina!

Cu cata pasiune te-am atins si cu cata rabdare ne-am descoperit trupurile, cat de fierbinte iti simt si acum buzele peste ale mele, cat de adanc au patruns mainile tale in pielea mea, in atatea si atatea nopti de extaziere a fiintelor noastre! Imi inchid ochii plini de lacrimi si ating geamul rece, dar prin corp imi trec doar fiorii fierbinti, nu simt nici o teama ca dragostea mea pentru tine, intr-o zi, va deveni la fel ca si raceala geamului! Stiu ca te iubesc, stiu ca ai plecat si stiu ca ai gresit!

Stiu totul si nu stiu nimic, la fel cum nici tu nu intelegi, eu inca astept cu calm..astept, astept!

Ziua 183

Inmarmurita, iti zaresc pentru o clipa, chipul. Simt pentru o fractiune de secunda, ca ai putea fi tu ascuns sub aceasta masca. Dar zidul cade prea repede si e inselator, o Doamne, cat de orbeasca este dragostea! Barbatul meu, de fapt nu mai e al meu, este al ei acum, se joaca cu mintea mea si ma face sa cred ca totul a fost o ratacire, o “virusare”, o nebunie a imaturitatii, o incercare, o regasire in acelasi timp. Barbatul asta plin de mirosul meu, pentru ca inca imi mai simt mirosul, chiar daca a fost cu ea, el tot parfumul meu il poarta, imi joaca viata pe degete, face un fel de trio-tiribomba si el este pe punctul de a ateriza destul de grav.

Barbate, o sa cazi si o sa te doara, imi spun si vreau cu indarjire sa ma razbun, vreau sa doara, vreau sa simta carnea cum ii fuge fara sa poata sa faca nimic, ii vreau raul si imi canalizez toata fiinta pentru a izbuti.

Dar, nu pot! Nu pot, sunt proasta, sunt femeie, sunt mama, sunt orice vrea el si simt ca eu pot, pentru ambii. Pot ierta si pot ajuta. Il pot ajuta, dar trebuie sa imi ceara! Vreau sa imi ceara……dar oare si ea ii cere!?

Cum cantaresc doua femei, in balanta din sufletul unui barbat?

- una e femeia cu care este casatorit, femeia care ii este prietena de foarte multi ani, femeia care ii cunoaste si acea mica alunita ascunsa, are copii, are o familie, are un viitor!

- cealalta, este amanta, femeia care i-a aprins gustul pasiunii traite pe ascuns, femeia cu care a discutat “aparitia vietii pe pamant” si femeia care este acolo pentru el oricand!

…………………………………………………………………………………………………………….

Ziua 201

L-am primit in viata mea din nou, in viata copiilor nostri, vreau sa uit trecutul, faptul ca el a fost cu ea si vreau sa incerc, nu am nimic de pierdut!

Vreau sa fac ceea ce in toata existenta mea, nu imi imaginam ca o sa fac! Vreau sa fac dragoste cu barbatul care m-a inselat si vreau sa simt acel moment cu toata fiinta mea!

Vreau sa traiesc aceasta experienta sa imi pot da seama daca pot ierta! Vreau sa simt ca il pot saruta fara sa ma gandesc ca buzele lui au atins-o si pe ea, vreau sa ma pierd in el si sa simt adrenalina dureroasa care o sa imi invadeze trupul. Oare asa se va intampla? Oare o sa imi fac mai mult rau? Vreau sa imi pot da seama daca il pot ‘folosi’ doar pentru ‘nevoi’ sau daca inca mai simt pasiune atingandu-l….si, mai vreau ceva:

VREAU SA STIU CE GANDESTE IN CLIPA CAND IMI POARTA TRUPUL SPRE CULMILE ACELEA INALTE!?

………………………………………………………………………………………………………..

Ziua 4 (de la intoarcere)

AM FACUT DRAGOSTE………………..

……………………………………………

PS: Povestea voastra, m-a inspirat si sper sa inspire si pe altii, in sensul educativ!

Cu drag,

By Anca Anastasiu.

 

 

 

Mica mea, 49!

Mica mea unica si frumoasa, stiu ca a mai trecut un an peste chipul tau, dar in ochii mei, esti la fel de tanara si neschimbata!

In ochii mei, nu ti-a albit nici macar un fir din parul tau bogat, nu ai nici un cearcan sau vreun rid, esti senina si plina de viata, ca in copilaria mea, cand ma invatai sa numar sau sa citesc!

Nu exista fericire mai mare, decat sa iti pronunt numele la sfarsitul fiecarei zile din viata mea si sa iti aud din nou, dimineata, glasul ravasit inca de somn. Nu incep niciodata cu: Ce faci? ci cu: Te Iubesc, Mica!

Simt cum iti joaca lacrimile in ochi, chiar si atunci cand nu te vad si doar gandul la tine, imi insenineaza simturile, ma face sa fiu la randul meu, o mama mai buna, un om mai intelegator si mai plina de emotii pozitive.

Te vad, ca intr-o poveste, cu surioara mea la piept, te vad spaland afara in miezul iernii hainele noastre, te vad muncind pentru a ne creste frumos, te vad gatind pentru noi orice si oricand, te vad ca o EROINA si te iubesc cum nu stiu sa exprim in minunata noastra limba!

La multi ani, Mica mea fenomenala, esti dragostea mea eterna!

20150207_170459 20150207_170404 20150207_170345 20150207_170054 20150207_170001 20150207_165928 20150207_165919 20150207_165822 20150207_165814 20150207_171114 20150207_17105120150207_170058 20150207_165844 20150207_165906 20150207_165909

 

Clipe simple, prin locuri si cu oameni simpli: Salina Unirea, Slanic-Prahova si Pensiunea “La Marele Moft”

În primul rând, lăsați-mă să spun în scris că, suntem sătui până peste cap, cu gandul de a ne petrece wekeend-urile, în Bucureștiul nostru drag. Pur și simplu sunt multe de făcut, dar ne obosesc și pe noi și pe fetițe, locurile de joaca si aglomeratia din mall-uri. Căutăm orice prilej de a ieși, chiar și la câțiva km, din Bucurestel!

Și cum doamna Geni, adică bona fetelor, ne face mereu trasee, s-a gândit să ne trimită de această dată în: Prahova, la Salina Unirea, mai exact.
Bineînțeles că a urmat Anca, cea cu planificarea și după cateva zile de citit și pus în balanță, am făcut un itinerariu pentru wekeend-ul 31 ian-1 febr 2015. Acum, urma să găsim un loc unde să dormim toți 4, musai!

Și am căutat și iar am căutat. Fiecare căutare, fiind urmată de comentarii ale clienților mulțumiți sau mai putin mulțumiți, prețuri, ofertă culinară și dacă era cald în camere (cam după aceste puncte ne ghidam noi)!
Am găsit ceva care, părea desprins din povești, după relatările unora și mi-a atras atenția. Am văzut cateva poze și m-am hotărât imediat. Da, ne vom caza aici! Repede am rezervat o suită pentru toți 4 și i-am trimis și soțului poze. Răspunsul lui a fost: “O, DA”!

Sâmbătă dimineață, după o noapte în care fetița cea mică a făcut un pic de temperatură și noi ne-am trezit speriați de stropii mari de ploaie, care amenințau să spargă ferestrele, ne-am gândit să nu mai plecam nicăieri. Încă un sfârșit de săptămână monoton:(!

Dar, ne-am adunat răbdarea care zăcea în paturile călduroase, am aruncat ceva haine în geantă, ceva gustărele și apă și duși am fost.
Am ales ruta București-Ploiești pe DN1 pe traseul care ne-a dus prin Valea Varbilaului și Slanicului din Plopeni. Ce să zic, aproape 2 ore și un drum ‘vai mama lui’. Nimic pitoresc, doar zone pe care eu le-am interpretat ca, fără culoare, fără să îmi spună nimic. Gropi și un tunel de străzi care mă duceau cu gândul la un ținut aflat în stare de asediu. În fine, atmosferă a mai fost animată de poveștile lui Ion Creangă, care răsunau din aparatul radio și la care fetele și noi eram atenți. Până s-a sfârșit, “Ursul păcălit de vulpe’ deja intrasem în Slănic, prea mic ca să arate ca un oras normal, mai mult semana cu un satuc de munte și am văzut imediat pe partea stanga, exact la intrare, o pancarda cu adresa pensiunii, unde urma să ne cazăm.

Mai întâi însă, am început cu salina. Din vară de când “liftul SF’ se prăbușise, accesul în salină se făcea cu niște microbuze, muncite ca vai de ele, dar șoferii au fost foarte drăguți. Intrarea costă 18 lei de persoană și după ce plătești, în câteva minute, microbuzul se pune în mișcare și străbate cam 2-3 km până ajunge la intrarea în salină.

Am mers, în jur de 8-10 minute, vreo 3,5 km cu microbuzul. Tunelul este strâmt pe o anumită porțiune și, șoferii își anunță prezența prin claxoane. Există chiar și un semafor! Dacă este roșu (tot timpul era roșu), microbuzul așteptă într-o parte să treacă celălalt. O adevărată organizare, no, dar exista speranta in mai bine, pe viitor!

Salina este specială, fiind foarte înaltă, peste 25 de m și pur și simplu în interior, e sublim.
Muzica care răzbate prin pereții salinei, îți intră pe sub piele și în câteva clipe, o stare de liniște plenară îți umple toți porii. O, este o senzație cum rar am trăit, deși am fost în cele mai spectaculoase saline din România: Salina de la Turda, Jud. Cluj și Salina din Praid, Jud. Harghita!

Salina Unirea, nu este amenajată cum poate v-ați dori, dar eu zic că așa cum este acum, pare “virgina’ și nu are nevoie de mari adaosuri. Au locuri de joacă pentru copii(10 lei/juma’ de oră), biciclete tip cart, care costă 10 lei, pentru 30 de minute, un mini magazin cu ciocolată caldă și ness, spațiu de luat masa, vreo 3 mese de biliard, wifi, loc de odihnă pentru familiști, prevăzut cu sezlonguri cu saltele, mese, spațiu sanitar (se aplică procedura:”pe vine” și apa nu se trage, totul se răspândește în atmosferă).
Am observat că unii oamenii aleargă prin salina si mi s-a facut si mie pofta de o tura!

Fetele au fost încântate, dacă nu erau morocanoase de la acel început de răceală, probabil că era și mai multa voie bună!

Salina se deschide la 8:00 și se închide la 14:00, deci e timp berechet pentru aerosoli sărați, plini de sănătate gratuită, da?

Când stomacul a început să protesteze și să devină chiar obraznic, am luat-o din loc, spre Pensiunea “La Marele Moft”, de la Salina, sunt doar 2,5 km. Am urcat un mic deal și iată-ne în fața Pensiunii!

Ne-a întâmpinat doamna Magda, proprietara si ne-a invitat sa parcam masina, vizavi intr-o “ograda” special amenajata, dar unde sa gaseau si cateva pasari si un loc de joaca pentru copii.
Doamna Magda avea chipul desenat cu trăsături pozitive, emana numai liniște și vădită bunătate. Mi s-a luminat chipul și atunci am simțit că am luat decizia corectă!

Am pășit prin porțile imense și am pătruns în intimitatea unui taram magic!
La această pensiune se simte în toate formele și culorile: SPERANȚA. Sentimentul acesta și mâinile fetelor în jurul meu, m-au deschis ca pe un imens buchet de ghiocei. Da, ghiocei, pentru că i-am zărit firavi, prima dată când am ajuns aproape de intrarea în pensiune.
Curtea are și o piscină, pe care îmi doresc să o încerc în anotimpul cald.
Ne-am lăsat conduși de doamna Magda, către mansarda noastră tip suita și urcand scarile din piatra frumos slefuita de maini pricepute, am inspirat în nări mirosul unor vieți care roiau în acest loc, menit să ne facă pe noi, turiștii, să ne simțim confortabil.

Camera noastră, nu poate fi descrisă în cuvinte, mai jos o să las pozele să vorbească. Am vrut pe rând să fiu o prințesa care își piaptănă părul lung la acel budoar din lemn viu colorat și lucrat cu atâta măiestrie; am vrut să joc remi cu soțul, la măsuța cu două scaune cu spatar gol, din centrul camerei; am vrut să dorm în jacuzzi-ul din baie câteva ore; am vrut să mă refugiez în acel pat de 10 m care era construit deasupra băii și să citesc cărțile mele; am vrut să mă cufund în patul cu baldachin și lenjerie apretata, am vrut să mă pierd în tablourile cusute de mână cu motive de floarea-soarelui; am vrut să ies pe terasă și să beau o ceașcă de ceai; am vrut să prind acele gânduri și sentimente în ochii minții mele, pentru mult timp!

Nu cred că am mai avut ocazia să îmi desfăt ochii, mintea și sufletul, într-un asemenea fel!

Toată pensiunea este clădită prin ochii acestei minunate ființe, doamna Magda și întradevăr, am văzut dincolo de orice satisfacție materială, am văzut împlinire, contemplarea vieții prin frumos, ochi, mângâiați de liniștea sufletului!

Cum să nu rămâi mut în acest loc special, pentru că da, este special și așezat perfect: Strada Mioriței, nr. 14!

Prânzul a constat în ciorba de văcuță și de pui, servite ireproșabil, sarmale și o țuica de casă bună bună, mai ales că ne-a fost servită într-o…..cizmuliță. Foarte drăguț, fetița cea mare a dorit apă numai din cizmuliță:)

Mâncarea a avut gustul și prezentarea unor oameni care au făcut-o cu dragoste, nu pentru bani. Servirea și modul în care eram lăsați să savurăm liniștiți, fiecare înghițitură, discreția cu care eram întrebați, dacă totul este în ordine, dacă dorim și altceva, a facut din pranz, un adevarat ritual al tihnei!

Eu îmi doream atat de mult, să strâng acest om în brațe și să îi spun că nu am nevoie de nimic, sunt complet fericită cu toate sentimentele trezite în mine de tot ceea ce văd și îmi doresc să opresc timpul și să fiu înconjurată de fete și soț și doar să respir!

În incinta pensiunii, ochii mi-au fost scăldați de cel mai pur verde, verdele dintr-o minunată seră cu flori dintre cele mai felurite și iar, mintea mea, aseza un fotoliu imaginar și mă vedeam ghemuită, citind, primele mele cărți: “Ciresarii”, copilăriei mele!
Sublim………………………………………………………………………………………………………

Micul dejun de a doua zi, a fost și el plin de poezie, cel puțin așa am simțit eu pașii, cu care nepotul doamnei Magda, Gigi, își făcea treaba, adică ne aducea mâncarea.
Deja nu mai puteam vorbi de mâncare ca de ceva fără importanță, aici fiecare bucățică a dansat înainte de a pătrunde în organismul nostru. Parcă fiecare tacâm cu care ne serveam, avea o poveste și materialul din care erau lucrate tacâmurile, formele încrustate în acestea, spuneau mii și mii de povești.

Așa comunicare cu mâncarea nu am mai avut, totul s-a așezat frumos, în tihnă fără nici un altfel de gând, doar am trăit acele clipe.

Chiar dacă fetele nu au fost într-o formă prea bună, ne-am străduit să ne încărcăm noi, părinții, cu mai multă răbdare, cu pace și mai multă înțelegere, pentru o nouă săptămână.
Am reușit și am plecat la drum (după ce am mai făcut vreo două ore de aerosoli sărați), cu gustul celei mai bune cafele băută în scurtul meu timp de “băutor de cafea’, cu gustul mierii și dulceței de vișine, cu gustul pâinii prăjite și brânzei proaspete, cu gustul unor oameni frumoși!

Nu știu dacă “mulțumim”, acoperă avalanșa de simțăminte, dar am scris pentru toți cei care mă citesc și își doresc să se reîntâlnească cu ei, cu ei, care poate că sunt pierduți în lumea aceasta fără culoare, în cotidian, în nimic!

Viața nu înseamnă nimic, nu putem trăi în nimic, putem trăi în liniște și în simplitate, simplitatea cu care am fost construiți.
Oamenii din povestea mea, sunt frumoși în sufletul meu și îmi doresc să vedeți și să simțiți și voi, VIAȚA asa cum este ea, la Pensiunea “La Marele Moft”, pensiunea din povesti!
Cu drag,
Anca.

20150131_134601 20150131_134605 20150131_134610 20150131_134612 20150131_134620 20150131_134629 20150131_134641 20150131_134701 20150131_140258 20150131_140323 20150131_142024 20150131_142028 20150201_104132 20150131_142031 20150131_142034 20150131_151909 20150131_202935 20150131_210642 20150201_093951 20150201_093957 20150201_094000 20150201_104120 20150201_104123 20150201_120933 20150131_105327 20150131_114301 20150131_114313 20150131_114316 20150131_114318 20150131_123402 20150131_125016 20150131_125514 20150131_134605 20150201_113404 20150201_113523 20150201_113528 20150201_113601 20150201_113730 20150201_120600

O femeie sexi

Cu cât mă apropi mai mult de magica vârstă de 30 de ani, percep tot ceea ce mă înconjoară puțin diferit. Nu total diferit ca la 20 de ani, dar e ceva care mă face să percep viața aceasta și lumea, într-un mod aparte. E special pentru mine că e modul meu de a privi și analiza!

În fiecare zi, avem, dacă vreți sau nu să îmi dați dreptate, parte de tot felul de sentimente. Că le întindem ca untul pe pâine, este absolut problema noastră, cum este de altfel este și problema noastră cum le gestionăm.

Azi scriu, să afle și bărbații că, noi suntem, vrem și ne dorim sa rămânem frumoase pentru totdeauna, nu?

Ce este pentru bărbați, o femeie sexi?

Este oare aceea care își expune sânii imenși în orice situație, pentru că știe că mama-natură a dotat-o cu așa minunății?

Este oare aceea care poartă cei mai strâmți pantaloni/jeanși, să se observe formele apetisante și frumos conturate?

Este oare aceea care își machiază fața în culori diverse și își ojeaza unghiile cu cele mai ciudate culori?

Este aceea care, conduce o mașină scumpă, poartă pantofi cui și miroase mereu a Chanel?

Este acea femeie care are mereu aceeași greutate, de la 18 la 40 de ani, adică foarte slabă?

Sau este de exemplu (o situație pe care am întâlnit-o de curând), aceea care vine și exersează atât de mult la sală, încât maieul ei ud, lasă sa se vadă toate minunile din lume. Sala este plină de bărbati și și-a pus cei mai tanga chiloței, dacă există, bineînțeles că, a adăugat și pantalonii cei mai transparenți. Toți bărbații, nu mai țin cont că are verighetă pe deget, nu cred că ei îi pasă, vrea să se simtă sexi probabil, și o face cu tot dinadinsul.

O da, bărbații, muncesc mai cu spor, ridică câteva kile de greutăți, nu o slăbesc din ochi și își trag coate de plăcere. Și ea nu se lasă, de juma’ de oră se mișcă și se mișcă și sala începe să delireze, bărbații își găsesc de lucru în zona cu pricina. Îi urmăresc fiecare strop de transpirație și se calcă în picioare, să guste din acel elixir sexi și tămăduitor.

Sunt absolut convinsă, că cei căsătoriți, o să meargă acasă frustrați, plini de draci și bosumflați. O să creadă săracele neveste că au muncit mult și o să îi servească la pat cu cina. Ba chiar o să le aducă și o halbă de bere. Ușor, ușor, o să le facă și masaj, o să le pregătească pijamaua cu căței și pisici. O să încerce să le intre pe sub piele, în speranța că boxerii lor XL, o să le trezească vreun gând, ceva, o scânteie că doar s-au luat din “chimie”!

Nimic, femeile mele, nimic! Cum să își ia bietul amărât gândul de la așa ceva. Acea statuie a feminității și sexualității, a erotismului în cea mai pură formă, încă nu îi părăsesc mintea goală. Pentru el, este femeia cea mai sexi din lume și o dorește. Ce nevastă, e mai bună acea nevastă, off cât îi urăște bărbatul!

Adoarme, neîmplinit, dar cu forță de muncă, oare mâine va fi din nou acolo, cu același echipament???

Și ea, felina provocatoare, transpirată până la fulgi, se coboară de pe “aparat”, își unduieste coada printre masculi și iese satisfăcută din sală. Ăștia, rămân ca proștii, se uită unii la alții și își blesteamă soarta! Femeia era bună, mă da bună, mă saxi rău, dar când se coborâ de pe “aparat”, muma mea!!!

Horror fază, femeia cea sexi, era o venerabilă și jumătate. Cred că așa râs, nu am mai gustat. Și eu drăcoaică, dar a fost bună rău gagica, eu o văzusem înainte și o respectam. Ador femeile care simt nevoia sportului la orice vârstă!

Încă nu pricep, de ce ai nevoie de adaosuri să fi sexi. Poți fi sexi și atunci când mesteci sau atunci când vorbești, nu?

Poți fi ditamai muierușca sexi, doar zâmbind discret, mușcându-ți buza (Anastasia style), purtând o conversație interesantă, gătind o mâncare aiurită, jucându-te cu proprii copii, dansând și cântând, fiind o femeie care își cunoaște valoarea, moralitatea și bunul-simț.

Ei ne vor oricum, ține de noi să le educăm sexualitatea! Eu sper doar să ajung bătrână și să nu port tanga, m-as simți ca bobul de fasole fără păstaie…

Cu mult drag,

Anca.

Recenzie “Tatăl celuilalt copil”, Parinoush Saniee

Înainte să am cel de-al doilea copil, mă gândeam cu teamă și plină de îndoieli, dacă aș mai putea iubi cu aceeași intensitate, ca prima data!
A fi mama primului copil, e ceva uluitor, te transformă, te reechilibrează și nu există nimic în acele clipe, nimic ce ar putea fi înlocuit.
A fost traumatizant pentru mine, să mă gândesc că, copilul meu cel mare, rămâne singur cât timp eu sunt la spital. A fost traumatizant să stau 8 zile fără ea și să își sărbătorească cei 2 ani, în lipsa mea. Tatăl ei, abia acum mi-a mărturisit cât de greu i-a fost fără mine, în acele 8 zile. Îmi cauta mână printre gratiile patului, mă striga……De pe patul spitalului, unde aveam grijă de surioara ei, rezonam, simțeam chemarea ei, sufeream….
Citind acesta carte, mi-am amintit cât de greu este să fi părinte cu mai mulți copii, greu pentru că ai mereu sentimentul că nu te poți materializa, pentru a fi exact la timp, pentru nevoia fiecăruia dintre copiii tăi!
O carte despre iubire și nepăsare, despre comunicare și lipsa ei.
Despre bunici cu mult har și despre egocentrismul fiecăruia dintre noi. Despre părinți prea ocupați și copii care își creează propria evadare din lumea fără culori a părinților!
Copiii, pot simți orice sentiment al părinților și cum neputința de a fi mereu centrul universului lor, este atât de dureroasă!
Cum, atât de prinși în lumea materială, devenim mașinării fără sentimente, iar copiii noștri simt cu atâta durere copleșitoare totul.
Nu ne imaginăm în vârtejul vieții cotidiene că, cei de lângă noi, au nevoi, au nevoie de dragoste, de cuvinte spuse cu răbdare, au nevoie de noi. Nu reușim să ne ținem de promisiuni și ajungem să împărțim iubirea copiilor noștri.
Eu știu acum, că iubirea nu se poate împarți. Iubirea are aceeași intensitate pentru fiecare dintre copii. Ține doar de modul nostru de a o împărtăși!
Chiar dacă parcursul acestei călătorii a fost dureros, la finalul ei, m-am eliberat și am plâns cu recunostiinta!
“Fiindcă ei râdeau ori de câte ori îmi spuneau “prostule”, mi se părea, firește, că e un lucru bun. Nu știam că oamenii pot să rada și din alte motive, nu doar de bucurie. Ce să-i faci, eram un prostănac…”!
PS: Să continuăm călătoria cu: ” Înainte să adorm”, S.J. Watson!

Recenzie “Inainte sa adorm” S.J.Watson

O carte surprinzator de dinamica, imprevizibila pana aproape de final, cu personaje bine structurate si un fir narativ usor de parcurs, pot spune ca a fost, chiar alert!
Cum ar fi sa traiesti, stiind ca atunci cand o sa adormi, viata ta se incheie?
Te trezesti si persoana care iti e alaturi, iti spune cu hotarare, ca este sotul tau si tu trebuie sa te conformezi, desi toate instinctele iti spun ca ceva nu e in regula. Ca cel mai bun mod de a-ti aminti, este sa ti un jurnal, pe care trebuie sa il citesti in fiecare zi. In fiecare zi, iti retraiesti viata, relatata de fiinta care stie cel mai mult prin ce treci. Dar daca, povestea care iti e spusa zi de zi, nu este conform cu franturile de amintiri, de care iti amintesti vag?
Te cuprinde teama si simti ca nu ai pe nimeni, nu esti a nimanui. Nu iti poti aminti nici ca ai fost insarcinata! Te trezesti mereu simtind ca ai 20 de ani, dar cea care se uita in oglinda si stii ca esti tu, are 47!
Unde sunt cei 20 si ceva de ani, pierduti? Poate un accident inventat, sa iti fure viata?
Eu, am gasit raspunsurile, coplesitor!!
“Cu totii schimbam faptele, rescriind trecutul ca sa facem lucrurile mai usoare, ca sa le armonizam cu versiunea noastra preferata asupra evenimentelor. Facem asta in mod automat. Inventam amintiri”!
PS: Sa continuam calatoria cu: “Regatul Umbrelor” Leigh Bardugo.

Cu drag,

Anca

Amintiri de pe taramul fagaduintei….inceputuri!

- Hello, my name is Anca!
- I’m looking for a job!
- Do you have something for me?
Aceleasi cuvinte in 5 zile si nici un raspuns. Prabusita pe stancile care marginesc oceanul Atlantic, ma simt depasita de situatie si doar plang. De cand am ajuns aici, am in permanenta impresia ca o sa fiu inghita, ori de ocean, ori de Luna.
Lacrimile imi curg fara incetare si imi vine sa urlu. Vreau sa plec acasa, acasa in tara mea, sa fiu lipsita de griji si sa imi vad parintii, sora si toti oamenii dragi mie. Oceanul se apropie din ce in ce mai mult de mine si impacata il primesc cu bratele deschise.
Dar e doar efectul halucinant al insolatiei care se joaca cu creierul meu si privesc cum valurile doar se lovesc de stanci. Ma uit la cei 3 prieteni cu care am venit si vad pe chipul lor aceeasi dezamagire ca si pe al meu, doar ca ei lucreaza de cateva zile. Si eu nu, eu nu reusesc si sunt sigura ca o sa petrec o vara plangandu-mi de mila. Dupa accesul furios de lacrimi, iubitul meu ma strange in bratele lui si imi domoleste zbuciumul interior. Stiu ca el va avea grija de mine, stiu ca il iubesc si aici suntem doar noi doi impotriva oceanului de necunoscut. Daca as putea doar sa traiesc acest moment, din nou si din nou, bratele lui, ochii lui care imi fixeaza privirea, vocea lui care doar curge peste mine…..
Un val zdrobeste stanca de sub noi si tresar din visare. Momentul nostru a trecut, l-a furat valul intr-o secunda. O, ocean nemilos!
In scurt timp raman singura, ei au plecat la munca si colind faleza de una singura. Studiez cu atentie acesti oameni de la celalalt capat al Pamantului, sunt relaxati, imbracati comod si pur si simplu, traiesc momentul. Ei sunt aici pentru distractie imi spun, eu sunt aici pentru munca si nu o gasesc!
Intru in magazinul din apropierea casei noastre si ochii mei rascolesc toate suvenirurile. Ating fiecare piesa in parte, probez cateva tricouri si hotarasc sa merg mai departe. Intru intr-un magazin de bijuterii si pret de 10-15 minute sunt pierduta printre aceste metale pretioase. Vad un inel cu piatra si imi imaginez cum o fiu ceruta de sotie…..Beata de scenarii, ies din bijuterie si imi cumpar o inghetata, este cea mai buna inghetata pe care am mancat-o in cei 22 de ani. O savurez cu o placere extraordinara si dupa ce termin imi ling degetele de placere. Sigur o sa revin…
Intru in cateva baruri imi depun CV-ul si ies dezamagita, nimeni nu are nimic de lucru pentru mine….Nu renunt, fac acelasi lucru de cateva zeci de ori si obosita, ma intind pe o banca. Si iar, gandurile mele fac scurtcircuit si zboara spre tara mea. Ma intreb ce fac ai mei si cu o forta de nestavilit, pornesc in pas alergat spre zona cu telefoane. Cumpar o cartela de 5 dolari si dupa ce introduc cateva coduri enervante, aud vocea mamei. Ma las in genunchi in cabina de telefoane, nu imi pasa ca ma privesc alti oameni, plang si strang cu atata forta receptorul acesta negru, incat imi simt sangele cum se zbate sa circule prin mana chinuita. Ma mai relaxez putin si ascult ce imi spune mama: totul va fi bine, nu te da batuta, o sa vi acasa, ai grija, sa nu te imbolnavesti, sa mananci (cu mancatul e mai problematic, dar nu vreau sa o speri si mai tare), el o sa aiba grija de tine, capul sus, stiu ca esti puternica! Asta e tot ce mintea mea poate cerne in acest moment. De fapt eu, aud doar glasul mamei, simt lacrimile care stau sa se porneasca si din ochii ei, dar nu cedeaza. Cat de puternica este!
Dupa o ora motivationala, plec grabita spre nicaieri si fara sa imi dau seama, am ajuns prea departe de casa. Poate ca sunt 20 de strazi, vad numarul 27. Un motel.
Intru sa imi spun “fraza” si spre uimirea mea, sunt invitata sa raman toata ziua, in probe……..
Va urma………