Azi, este una din acele zile cand ma trezesc cu dor de “acasa”. Si cand ma gandesc la casa, ma gandesc la parinti, bunici, prieteni.

Dar azi, imi e dor doar de bunici!

Ei ma iubesc fara sa le pese de nimic, ma iubesc asa cum ma iubesc fetele mele, pur si simplu. Ei nu au intrebari “academice” pentru mine, ei nu ma intreaba filozofii, ei pur si simplu vor sa stie daca sunt/suntem sanatosi. Si glasul lor curge atat de “mieros” prin telefon, stau si ascult, ii ascult cum imi insira la “up-daturi” din viata lor, eu ascult cu rabdare, stiu ca vreau sa ascult.

Ei sunt atat de bolnavi si batrani, dar eu ii vad la fel: “Regele” si “Regina” sufletului meu!

Sunt prea prinsa in lumea mea galagioasa, alerta si plina de necunoscut si ma deconectez destul de greu, parca nu mai am timp sa ascult, nu mai am timp sa am rabdare. Dar ii ascult, ascult orice vine de la ei, imi doresc sa le pastrez vocea in minte si in inima, imi doresc sa imi vorbeasca toata viata, ii iubesc cu cea mai mare pretuire posibila.

Paula, fetita mea ce mare, nu accepta inca, ideea de a sta la bunici, fara noi, parintii.

 Atunci, plina de entuziasm, imi “suflec” gandurile si ii insir povesti magice, extraordinare, traite de mine cu bunicii. Ar trebuie sa simtiti macar o data, acest sentiment. Simt cum inima mea o ia la galop, mi se lumineaza fata si imi apar in ochii plini de lacrimi, amintirile cu bunicii:

Wow, Paula…cand eram mica asa ca tine nu imi doream decat sa stau cu bunicii. Era un taram magic acolo la ei.  Mi se indeplineau toate dorintele, acolo puteam avea exact ceea ce imi doream, acolo era totul. Ma jucam toata ziua, construiam castele din haine si scaune, mancam in micul meu castel, “servita” de bucatareasa sefa: bunica; seara jucam carti cu regele castelului si adormeam cu povestile magice ale reginei. Ziua imi parea plina de lumina, trebaluiam prin castel si conversam cu bunicii, ei ma invatau, ma invatau sa fiu buna in viata, sa fiu puternica, sa spun ceea se simt, sa iubesc dincolo de limitele mele omenesti, sa iubesc cu putere si determinare.

Dragostea lor pentru mine, am simtit-o mereu ca pe ceva unic, ceva simplu si acolo inca de la inceput. Ei nu au invatat sa ma iubeasca, ei m-au iubit dintotdeauna. Bunicii mei s-au nascut sa iubeasca!

Ei, iubesc fara nici un complex, iubesc pur si fara asteptari, simt ca iubirea lor e nepretuita, e plina de lumina, calda, ei sunt lumina mea si azi sunt cu gandul la ei.

Eu, traiesc pe alt taram, al lor stiu acum ca e magic, al meu e plin de nou si cateodata plin de dragoni, razboi, neprevazut, dar stiu ca pot “scapa” daca ajung mai des, macar cu gandul la ei. Va iubesc dragi fiinte, va iubesc vocea si am sa fac cumva sa o aud mai des!

Chiar daca nu va am in fata, imi imaginez, cu voi am invatat sa imi imaginez si asta fac tot timpul cand imi e dor de voi sau de ai mei, imi imaginez. Daca avem un pic de imaginatie, putem schimba totul!!!

Cu drag,

Anca

Nu sunt gravida a treia oara, dar o sa fiu candva, cert e ca imi e pofta de prune de cateva zile. Mi-e pofta de prunele copilariei alea putin “parpalite” si acrisoare, care imi faceau “cerul gurii” sa tresalate si corpul sa mi se cutremure de placere.

Mi-e dor si pofta sa imi umplu bluza facuta cos cu prune si sa stau la umbra unui copac sa le mananc, asa cum le-am cules: nespalate, doar un pic sterse si sa nu am in cap nimic.

Doar eu si prunele….

Toata copilaria cu vacante am petrecut-o la bunicii materni pe care ii idolatrizez si as face orice sa stiu ca acum la batranete sunt bine si sanatosi!

Cu sanatatea nu sunt ei in regula, dar sper sa isi mai adune din puteri si sa nu plece de langa mine. Stiu ca o sa vina vremea cand o sa ne despartim pentru totdeauna, dar cat timp sunt aici cu mine, chiar daca sunt la km departare eu imi amintesc cu drag de numeroasele peripetii traite impreuna!

Acum multi ani sa fie vreo 15, traim niste zile in care caldura Soarelui ajungea diferit la noi iar iernile erau mai blande, oamenii mai calzi, noi, viitoarea generatie gandeam si foloseam timpul liber in alt mod decat azi!

Cand venea vara stiam ca o sa merg la bunici, stiam ca o sa fiu nespus de fericita, stiam ca sunt cu bunicii si aveam totul!

Cum arata Doamne, crangutul meu cu toti pomii plini de roade, cum tot pamantul era acoperit de fructe, cum imi zambea soarele printre frunze, cum iubeam totul!

De dimineata, ne echipam de mers in crang sa adunam prune si corcoduse si bunicul le cara cu galetile….noi fetele adunam cu doua maine, cu una bagam in gura. Imi amintesc si acum ochii bunicului meu plini de fericire, atunci cand noi adunam atat de repede incat el nici nu ajungea cu galetile goale inapoi. Umpleam butoaie cu varf si asteptam sa vina timpul cand pot fi facute tuica, sa facem  focul sub cazan si sa  coacem porumb!

Si atunci cand terminam de adunat la noi in ograda, plecam in padure la cules de prune cu sacii.

Eu care eram si sunt inca o “zgatie” ma urcam in pomi si scuturam cu putere, bunicul aduna cu spor. In una dintre iesirile noastre la cules de prune, eu am cazut dintr-un pom si mi-am ranit intreaga suprafata a palmei. M-a ajutat bunicul sa ma bandajez si nu am renuntat, m-a durut dar nu am plans, am stat acolo si am ajutat cu toata determinarea la cules de prune. Nu vroiam sa plecam acasa din cauza mea. Vroiam sa stam cat ma mult, sa adunam cat mai multe prune, sa facem multa tuica, ca bunicul sa aiba ce vinde iarna sau primavara!

Azi bunicul meu e atat de batran, de firav si bolnav, de demoralizat, iar atunci era atat de puternic! Tin minte ca lua in spate cate 2 saci plini ochi cu prune. Si mergeam la cules de prune, pana ce nu mai aveam ce culege….eram atat de fericita si cred ca am avut zile cand am mancat numai prune, au fost cele mai bune fructe pe care le-am mancat vreodata! Nu ma pot gasi gustul acestora in altele din aceste zile!

Cum as putea oare sa fac bunicii nemuritori? Cum as putea face sa ii tin langa mine pentru totdeauna? Cum sa mai traiesc eu acei ani ai  copilariei,  ani incarcati cu atata dragoste, atata puritate,  atatea prune?????

Cu drag….

Eu ca si voi am bunici, dar bunici materni ca ai mei, nu cred ca o sa se mai nasca pe cerul  meu vreodata!

Bunicii mei sunt particica din sufletul meu: am crescut cu invataturile lor si chiar daca viata la tara a trecut peste fruntile si mainile lor uscate de batranete, pentru mine sunt cele mai frumoase persoane!

In linistea acestor zile de inceput parca de primavara, imi amintesc cu raze de bucurie pe buze si in suflet de viata mea de copil descult la tara si cum atingerea pamantului dimineata, era trezirea din somn cea mai vruta si uluitoare, imi amintesc de mine, eram asa de plina de viata, fara orizont, impacata cu linistea aceea. Ce usor treceau zilele, ce usor e sa imi amintesc de ele, placere….

Cate rugi puteam sa indrug parintilor sa ma lase cu tot cu bagaj la bunici, cum le promiteam eu, note mai bune si zile de cumintenie, numai sa ajung la ei, la viata mea perfecta cu bunicii mei….imi e asa de dor de ei!

Ajung si ii vad asteptandu-ma cu ochii cei calzi si plini de o dragoste unica, ma cuibaresc in bratele lor si miros in sfarsit “parfumul lor batranesc”, naftalina aceea, sudoarea aceea, provenita de la munca neincetata! Ma urc in varful patului, imi arunc hainele din bagaj la intamplare, oricum nu sunt asa de importante si fug la bunici, mi se pregateste o cina copioasa: cartofi prajiti cu branza de la capritele vecinilor si rosii proaspete din gradina!

Dupa ce imi aud burta “paraind” de satisfactie, ma arunc intr-o lupta pe viata si pe moarte cu bunicul: “septica” si urlu ca toate animalele cand pierd, ma intreb el de ce nu pierde niciodata si fac tot posibilul, macar sa trisez si sa ies eu castigatoare.

Adorm ca o pierzatoare si ma trezesc dimineata: ma asteapta micul dejun, oua fierbinti cu paine calda, aburind si uit de furculita sau alte maniere si degetele mele “galbene”, inoata razna satisfacute catre o gura infometata:)

Ajut la treburi pentru ca iubesc sa invat de la ei orice si ma cuibaresc apoi, in Crangutul meu, plin de copaci cu fructe zemoase, iar in mijlocul acestei oaze de liniste, sta o “groapa”, plina ochi de apa rece, izvorata din munte, in care inoata in unele zile, broscute testoase, asta e Raiul meu….ma asez pe banca facute de mainele bunicului.

Citesc: ” Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” si trag cu ochiul la bunica mea, care limpezeste voioasa hainele in acea mica fantana…..Oaza nu alta!!!

Simt totul de parca e real inca, am in fiecare celula, zilele petrecute cu ei si imi doresc sa fiu din nou copil fara griji si sa stau la dezmierdat in bratele bunicilor, sa mai existe inca soba aceea in care coceam paine si sa mai beau inca ceai de musetel….cele mai frumoase amintiri, pentru ca am avut o copilarie plina de povesti…….deci, va urma……………..