Stau, mă rog, încremenesc,

De minţi dragi, mă alipesc,

Şi-mi doresc uşor, uşor,

Să plec dracu’ din popor.

Să las scârba şi prostia,

Nedreptata, sărăcia,

Idoli, n-am, dar îmi găsesc

Plec, de tot, jur,

Vreau să trăiesc.

Mă intrigă, nepăsarea,

Jertfa lumii, chiar negarea,

Unde-s toţi, românii mei?

Stau ascunşi prin vreun bordei?

Suferă de frig şi foame,

Iar  de la stat, primim “ofrandele sărăciei”?

Stăm la rând, pe frig şi ploi,

Înjosiţi, dezbrăcaţi de puţina onoare,

Urlu, de îmi înroşesc plămânii.

Vreau să schimb, să dau, să iau,

Să fac feţe zâmbitoare,

Sau să plec, rătăcită în altă lume, poate mai fericită.

Dar, ador ţara mea,

O vreau şi regret, oamenii din ea!

Mă izbesc în ochi, fiorii groazei,

Tragedia lumii, moartea lor,

Privesc, gândesc la viitor,

Incert şi fără de speranţă,

Copii, crescuţi de noi,

Ajung azi, ţărână şi îmi e greţă.

Popor, sortit la viaţă grea,

De ce insişti, să mai pătimeşti aşa?

Voi, aştia cu politica, aveţi conştiinţă?

Şi în casele voastre liniştite, pline de luxurii infinite,

Domneşte, o fărâmă de reproş, măcar?

O lacrimă perfidă, îngheţată?

Aş vrea să vă rămână tatuată!!!!

Şi fie ca lacrima mea,

Să încălzească, liniştea,

De azi, eternă, pururea!!!