Poate că am trăit una dintre situații sau poate nu am trăit niciuna, poate că am ascultat suferințe izvorâte din același râu, poate că am schimbat chiar eu cursul râului, poate că nu am iubit îndeajuns încât să rămân pentru toată viața, poate că sufletul meu era destinat unui alt suflet€, poate!
Nu poți știi niciodată ce îți rezervă viața, poți știi doar ceea ce își dorește sufletul în clipa aceasta și poți opri clipa în loc, dar nu poți obliga sufletul să iubească, nu îl poți îneca cu alte suflete, nu îl poți face să simtă când nu simte, nu poți iubi și suferi în același timp, e imposibil!
Și totuși, suferim, suferim și ne facem bucați, ne împrăștiem și ne adunăm, ne urâm, urâm, țipăm, vrem să nu mai fim, trecem prin furtuni și totuși ne revenim, ce puternici suntem!
Cine nu a fost pe marginea unei prăpăstii, nu își poate imagina adâncimea ei, nu își poate imagina zborul spre adâncimile ei, nu își poate imagina cum va ateriza, nu poate simți vântul și frica, nu poate, nu poate!!!
Faptul că putem simți și suntem net superiori ca și specie, ne face vulnerabili și indiferent de cât și cum obținem în viața noastră efemeră, singuri nu avem cum să pășim pe cărări poleite cu diamante sau să cucerim orizonturi virgine!

Nu putem traversa nici macar o stradă, nici macar să privim cerul, nici să ne ferim de lumina soarelui, fără să avem mâna lipită de o alta, inima atasată, la unison cu a unei alte persoane.
Ne dorim sa fim ai cuiva, să aparținem cuiva, ne dorim să ne dăruim și să nu mai respirăm decât același aer cu celălalt.

Ne imaginăm scenarii și desenăm hărți pentru un viitor împreună. Nu ne gândim la altceva decat la doi, totul se împarte la doi și nici măcar clipitul nu mai poate rămâne singular, clipim în același ritm, iubim înconjurați de aura noastră. Iubim până  simțim că iubirea ne devorează  și iar ne întregește pentru a ne devora din nou!

Când gândurile încep să nu îți mai aparțină și celălalt îți vorbește gândurile, când privirea lui vorbește pentru tine, când atingerea lui este bătaia inimi tale, când văzul taƒu este lumea lui, când patul unde dormiți are forma unor îngeri “œîncolaciti” într-o eternitate, atunci, e IUBIRE!
Iubirea, vine linșînd totul în jurul ei, iubirea nu anunță și iubirea face rău doar pentru a se așeza acolo unde îi era menit să se așeze. Iubirea ia de lângă tine oameni pe care ai crezut că îi iubești și îi poartă spre alte destinații.

Îi rupe de tine pentru totdeauna!

Iubirea le asigură lor, acelora pe care i-ai părăsit, o viață îndeajuns de fericită încât să nu îți simtă lipsa. Iubirea are grijă întotdeauna de oamenii pe care i-ai păƒrăsit, iubirea nu se răzbună pe ei, ci le găsește suflete pereche, iubirea are planuri pentru aceia care au rămas suspendați în uraganul unei asa zise iubiri pierdute!
- Deci, înșeli și sună prea urât, sau alegi să înțelegi cムiubirea te-a ajutat să îți găsești omul cu care simți cム“œexplodezi”?
- Deci pleci de acasă pentru cムai înșelat și nu te mai întorci pentru cムnu poți trece peste “rușinea” ta?
- Rămâi și sufletul îți este “posedat” pentru totdeauna de acea persoană, rămâi doar pentru a nu face răƒu, rămâi din prietenie și îi împuți sufletului să nu mai urle după omul rupt din tine, omul care a rămas fără părți din el?
- Cum pot trăi două persoane cu atâta vină: să știi că ai rămas și suferi, dar să nu îi poți da drumul și să trăiești ca și când nimic nu s-ar fi intâmplat?
Iubirea a ales pentru mine și azi, prin venele mele curge aceeași iubire pe care am simțit-o când tu m-ai privit, am renunțat, am cântărit până când inima și creierul meu aveau tendința de a se înlocui. Am cîntărit și am așezat totul mai jos, am rupt părți din mine și le-am azvârlit tuturor să mムsfâșie, să mă încarcereze pentru totdeauna, dar nu am renunțat la tine, vis blond!

Nu am renunțat, pentru că într-o viață plină de incertitudini și relativism, simt că numai “€œplecarea” și dragostea dintre noi, pot fi cu adevărat, certe!!!

2003…….

Mă întorc de la școală prin frig și simt cum acesta îmi mușcă din carne. A plouat și apa mi-a intrat în pantofi. Mi-au amorțit degetele de la picioare și cu fiecare pas, apa pătrunde și mai adânc în pantofi, în ființa mea care se cutremură. Acum frigul a ajuns în zona mijlocului și deja  sunt amorțită. Abia aștept să ajung acasă și să mă pierd sub plapumă. Tot drumul mă gândesc numai la căldura din soba și eu torcând ca un motan, fără să îmi pese de nimic. Cred că am avut o zi proastă sau simt că ceva straniu e pe cale să se producă. Simt ceva iminent, deasupra capului ca un topor care atârnă și am o stare de anxietate. Ajunsă acasă mă dezbrac de hainele umede și mă bag sub plapumă. Nici măcar nu îmi e foame, doar aștept să adorm și să îmi încălzesc trupul. Adorm și visez…

Mă trezește cu lacrimi în ochi o sirenă a unei ambulanțe și nu îmi dau seama dacă e real sau am visat.

Pur și simplu îmi simt partea de jos a corpului amorțită și nu mă pot mișca. Piciorul drept deja nu îmi mai aparține și inima imi bate cu putere.
Îmi revin din somn și strig după tatăl meu să îi spun că nu mă simt bine. Îi spun că am visat o ambulanță care venea după mine, ceva rău mi se întâmplase, am o durere “€œmuta” în partea de jos, aceeași durere din vis. El se alarmează și neputându-mi dezamorti piciorul, hotărăște să mergem la spital. Vine și mama mea și alergăm disperați de la un spital la altul. Nu prea înțeleg ce se petrece, simt doar inimi bătând la unison cu a mea, un fior de teamă și părinții mei plini de spaimă. Am doar 18 ani și mi se întâmplă ceva!
Dimineața sunt programată la o operație de apendicită de urgență, pentru că seara au observat că aveam simptome și în partea dreaptă o mică “ umflătură ”!
Mă îndrept către sala de operații și nu știu dacă să am curaj sau să îmi fie frică!
Privesc în urmă și îmi văd familia..
În sala de operații, toți sunt îmbrăcați în halate albe și o asistentă mă roagă să mă așez pe masa de operatii. Îmi pune o branula și îmi spune să număr de la 10 înapoi. Încep să număr: 10, 9, 8, 7, … și  de aici nu îmi mai amintesc nimic!
Mă trezesc țipând:
- Ajutoooor..
- Ajutooooor..
- Ajutooooor..
Am ceva în gură și simt că din clipă în clipă o să îmi înghit limba și o să mor. Țip la medici și îi întreb de ce nu mă bagă în seamă. Îi implor să îmi scoată tubul din gură că o mă sufoc și o să mor. Nu vreau să mor acum, sunt prea tânără și ei trebuia să mă ajute!
Simt o mie de mâini cum îmi răscolesc prin corp și instrumente reci care îmi fac rău, mă doare îngrozitor, dar nu mă pot mișca, pur și simplu corpul nu mă ascultă și țip, țip cât pot, implor cât pot!
O să mor, asta reușesc să spun într-un final!
Nu mai am vlagă să urlu și corpul mă doare atât de tare încât simt că e pe cale să cedeze. Nu mă mai pot împotrivi și plâng, plâng pentru tot ce nu am făcut și pentru ce urma să fac. Plâng și mă simt singură, singură cu adevărat, plâng pentru că o să mor, plâng pentru familia mea și plâng pentru tot ce puteam realiza în viața aceasta. Îmi eliberez mintea și durerea începe să dispară ușor, ușor, greu, o simt departe acum, dar totuși  mușcă!
O, Doamne….o sa plec?
Ce o să facă părinții fără mine, dar sora mea?
Ce medici sunt aceștia de mă omoară și nu își dau seama că mă doare?
Când liniștea devine luminoasă, cineva mă ridică și se străduiește să îmi scoată tubul din gură. Prea târziu, îmi spun, mult prea tarziu!
Dar simt ceva de plastic care îmi trage cu putere de limbă și niște voci vin spre mine, cu puterea unei armate de tancuri, mult zgomot si€€..tușesc cum nu am mai tușit vreodata!
Cineva îmi “rupe” obrazul cu palmele și strigă la mine: Anca, Anca, Anca, respiră, te roooog!
Îi aud acum și fac cum mi se spune. Când îmi revin, îi întreb printre lacrimi și durere:
- Am țipat, am urlat, v-am strigat, mă înecam și strigam după ajutor, nu m-ați auzit???
- NU….
Cel mai puternic sentiment de neajutorare, l-am simțit acum 12 ani, când pur și simplu dintr-o banală operație de apendicită (+ complicații de ordin genital), era să nu mai fiu!!
Retrăind acele clipe, îmi doresc ca viața mea să fie plină ochi cu momente în tihnă și să mă bucur dincolo de probleme, greutăți, uși închise, lacrimi!
Vreau sa imi “confectionez” viața la fiecare pas pe care îl fac!

Fericirea așa cum o înțelegea ea pe atunci, venea numai când urca în propriul RAI. Erau câteva scări, cei drept din lemn, uzat și bătut de ploi, șubrezit și cu trepte lipsă, dar își găsea mereu drumul. Ajungea mai ales în acel RAI, în zilele când simțea prin toți porii, miros de iarbă proaspăt cosită și hârtie stătută, așa dintr-o dată. Știa că în locul ei preferat, tot ceea ce era palpabil și real nu o să mai existe. Chiar dacă timpul acolo era scurt, ea făcea să însemne o viață întreagă. Avea nevoie să iasă din realitate și să pătrunda în acel tărâm plin de verde și o liniște de nedescris.

Anii au trecut și fata aceea a crescut cu o mulțime de emoții, cu gândul la locul ei unic și secret, a crescut cu principii și cu țeluri, a crescut cum și-a imaginat. Și-a imaginat, o viață trăită în tihnă.

Da, tihna unui râs zgomotos care sparge liniștea unei dimineți ploioase, tihna unor cuvinte potrivite spuse în acele momente, tihna unui plâns din toți rărunchii, tihna unei iubiri trăite dincolo de trup, tihna unui om care nu face rău. Și ce sfaturi să îi poți da unui om atât de liber, ce să-i spui și cum să îi spui că nu e timpul lui, nu e locul lui, nu e potrivit să creadă în TIHNĂ?

Nu va fi timpul ei niciodată, dar locul acela secret îi dădea putere chiar dacă știa că lumea e un loc hain și plin de primejdii. În RAI-ul ei unic, timpul căpăta altă formă și șoaptele îi ghidau mintea și pașii spre TIHNĂ.

Atât de puțin cer unii oameni și totuși atât de mult pentru cei din jur. Atât de mult spațiu și totuși atât de mulți oameni care ți-l invadează, fără să le pese. Pentru acea fată, spațiul ei era numai și numai al ei și îl apăra cu toată forța. În acel spațiu, a lăsat de-a lungul timpului, oameni cu care ea a rezonat. Acei oameni, au călcat pe potecile din grădina ei, dar niciodată nu au ajuns la esența ei.

A confundat de multe ori, dorința de a face bine cu o formă a iubirii, a ajutat cât și cum i-au permis resursele, a țipat și a plâns pentru mulți, a lovit cu pumni imaginari când alții i-au distrus din flori, a iertat sau așteaptă la rândul ei să fie iertată.

Și totuși, esența ei nu a fost atinsă de nici o ființă care roieste în jurul ei, pentru că fata asta e ca un stup. Se încarcă cu emoțiile din jurului ei, le procesează și se “autodistruge” pentru a le oferi cu bunătate, înapoi celor care o așteaptă in viaţa lor. Sunt mulți care îi simt/miros aura acestei fete, dar nici măcar unul nu vede prin ea.

Dar stați, unul a văzut cu mult timp în urmă prin ea și s-a simțit atât de singur, încât nu și-a putut imagina o întreagă viață, fără ea. El se simțea la fel ca si acea umbră care aleargă după noi la infinit și niciodată nu va putea forma intregul!

Văzând el această ființă, ochii au căpătat o cu totul altă nuanță, pielea a început ușor să îi vibreze ca la un cutremur, inima i-a spart pieptul pentru a se atașa la bucata fetei, vocea lor s-a contopit într-un ocean de șoapte pline de muzică, muzica divină. Acele două corpuri neînsemnate, aruncate în acest Univers, s-au găsit și se țin încă atât de strâns, încât nici o forță știută sau neștiută, nu ar putea să le despartă, poate doar să le dezintegreze la unison!

 By Anca A.

Când simți ochi peste ochii tăi și mesajul ajunge în suflet, este exact ceea ce ai vrut să transmiți. Oamenii frumoși ajung destul de greu în jurul nostru, dar și când le simți sufletul prin ochi, știi că nu ești singur, știi că nu îți poate fi așa greu, știi că viața va fi lungă și mai ușoară cu ei! Mă gândesc la motivele cu care fac oamenii răutăți de nedescris, gândesc în fiecare secundă a vieții mijloace și strategii de a cuvânta/face rău, a-și umple sufletul cu ură și mult, dar mult negru! Pe aceștia, nu îi doresc sub acoperișul vieții mele, ei sunt o altă clasă a societății, acea clasă care a ales să trăiască doar pentru a face nimic. Cel mai înjositor este că această clasă, încearcă să ne acapareze și pe noi, să ne convertească practic, în ceea ce au devenit ei. Dar, nu reușesc, știți de ce? Pentru că oamenii buni au aure de protecție și îi simt pe cei cu aceeași încărcătură plină de lumina ca si ei, asta ne diferențiază!

Rezonez cu mulți dintre voi și pentru fiecare transmit înapoi, valuri de lumină și pozitivism, știu că simțiți pentru că și eu simt de la voi. Cu voi, lumina mea se intensifică și nu am timp și nici nu vreau să mă încarc cu altceva, decât cu lumina voastră.
Inima unui om este ca o grădină, sau cel puțin așa simt eu că este inima mea. Plantez de-a lungul vieții, flori și le îngrijesc cu toată priceperea mea (sau maturitatea aferentă vârstei), încerc să le smulg spinii care le încercuiesc, să le intensific măreția și să îmi umplu sufletul de multitudinea lor de culori/mirosuri/poezii. Florile din grădina mea, sunt oamenii buni care îmi sunt în viață sau care trec frumos prin viața mea, sunt oamenii pentru care reprezint eu la rândul meu un om bun, sunt oamenii care mă înțeleg și nu critică la suprafață, sunt oamenii care la fel ca și mine, au găsit înțelepciunea de a asculta și a înțelege în profunzime, a nu interpreta, a ajuta, a zâmbi cu sufletul ăla bun, a bate la unison cu cei buni, într-un cuvânt!

Gândurile prăpăstioase nasc niște monstruozități cum greu le putem ține piept, aceste gânduri nasc de asemenea teamă, confuzie, iluzie, boală, nasc alți oameni, o clasă bolnavă și diferită de esența noastră primara.

Motivați de cei ca noi, putem merge fără a ne împiedica de spini, fără a face rău cu bună știință, fără a sta în calea altora. Oamenii frumoși și plini de lumină, înțeleg gravitatea unui gând rău, al unui cuvânt spus, înțeleg că nu putem călca în picioare, înțeleg că putem comunica la diverse niveluri. Și dacă nu putem, măcar încercăm și ne retragem cu aceeași lumină în grădina noastră, acolo, indiferent de anotimp, florile vieții noastre, cele care au reușit impreuna cu noi, vor rămâne mereu pline de vitalitate și măreție.

NU putem salva plantații întregi, dar putem selecta și replanta! Unde? În grădina noastră, gradina in care se oglindeste sufletul…..

By Anca A.

Aseară mă întreba o mămică cum mă organizez și reușesc să îmi fac timp de tot, pentru că postez pe facebook și timpul meu pare nelimitat?!

Adevărul e că nu am timp și am făcut un pact supranatural cu o entitate care îmi “scurge” oceane de timp prin vene:):) Glumesc, am timp și îl trântesc de nu se vede, îl modelez după bunul meu plac și mă încăpățânez să nu am timp de stat “gură cască”. Îmi place ritmul biciuitor, mă motivează și mă ridică din pat la orice oră din noapte. Știu că din luna aprilie o să înceapă cea mai frumoasă perioadă din existența mea și parcă sunt și mai motivată să mă ridic, să lupt, să trăiesc pentru mine. Îmi place să trăiesc și sunt motivată și de existența ființelor din inima mea, ele nu îmi dau răgaz să “hiberno-cuget la lună” și ritmul meu crește simțitor de frumos, mă hrănește!

Sunt obosită, mă doare și pe acolo și pe acolo și mă vait de spate și mă dor picioarele, am migrene rar, dar puternice ca și intensitate, mă caut pe la medici în acest sens. Totul e sub control și mereu spun că dacă aș fi un pic mai sedentară, tot m-ar durea și acolo și acolo….Deci, nu stau locului deloc, mă mișc prin viață și îmi doresc să nu trec doar ca un decor, îmi doresc să trec prin viață puternică, să fac să conteze tot ce mișc, să nu am timp să fac nimic, să urc și să cobor munți, să zbor cât mai sus, să învăț și să îmi învăț copiii că, “nu trebuie”, ci având responsabilități, ajutăm viitorul, ne ajutăm și o facem din simplul și unicul fapt că suntem oameni. Cea mai neputincioasă zi din viața mea, încă nu s-a întâmplat, dar știu că o să se întâmple în viitor. O să se întâmple, atunci când fetele mele o să facă cunostiinta cu ELE. Eu m-am conștientizat atunci când m-am privit în oglindă și am văzut direct în sufletul meu. Am văzut că exist și nu doar exist, am simțit că pot. Asta îmi spun: pot!

Fetele mele, o să poată și ele, văd în mine puterea exemplului și o să le ajut să poată, clar. Greu, dar îmi biciui răbdarea și merg pe acest drum al meu. Încerc să nu mă abat prea mult, să țin ritmul și să nu intervin cu “bocancii” în drumul altora. Nici să mă încarc cu alte vieți nu îmi doresc, dacă exemplul vieții mele e considerat ademenitor și corect, fiecare să “cearnă”!

Ziua își termină orele și noaptea la fel, viața după același principiu. Nu mă aplec asupra nimănui, doar dacă porțile îmi sunt lăsate neîncuiate, numai atunci pătrund. Și la acest aspect lucrez, poate oamenii buni care mă citesc acum, înțeleg, poate că le-am spus ceva greșit la un moment dat, poate am judecat cu răutate, poate am deranjat sentimente, poate unii m-au iubit și eu nu am fost îndeajuns de receptivă, poate nu am simțit că pot merge mai departe cu unii dintre voi, poate și eu v-am iubit. Pot să nu vă mai iubesc, dar pot avea sentimente de duioasă prietenie și gânduri încărcate de pozitivism pentru voi, pentru că știu că ajung la voi și pentru mine este un lucru măreț să doresc bine. Se îndeplinește, pe cuvânt de călător prin viață!

Exemplul de a dărui bunătate, îl am de la părinții mei, care nu au făcut nici un rău, au ajutat și încă ajută, nu suntem “propovăduitorii armoniei și sfințeniei pe Pământ”, nu suntem îngeri dar suntem oameni!

Deci, pentru fiecare bătaie de inimă, inima mea, eu sunt fericită și în același timp simt că nu mai pot să “bat”, atunci când ies din coconul meu și văd lumea așa cum este ea, reală. Mă lovește peste față realitatea și nu o pot schimba, știu. Dar, mai știu că o pot modela, realitatea în care mă mișc eu zi de zi, este plină de culori și dacă intrați și voi câteva secunde în ea, simt că o pot multiplică, o pot mari, prin urmare și voi puteți participa la mărirea realității. Poate într-o zi o să facem o Eclipsă a Realității plină de culori, revărsată din noi, OAMENII!!

Nu uitați să puteți….(a găti, a te distra cu copiii tăi, a participa la activități, a zburda prin locuri nemaivăzute, poate chiar virgine, a atinge norii, nu sunt “îndatoriri” de facebook, pentru mine sunt impulsuri, impulsuri pentru voi și sper să le simțiți așa cum sunt). Uneori tratăm viața celor din mediul virtul cu “mistoul” tipic: poze cu copiii, poze cu mâncare, poze cu iubire intensă, poze cu nenumăratele călătorii, poze cu cățel, purcel, status-uri motivaționale, urlătoare la adresa societății în care ne învârtim, neputință, boală….și mă gândesc de ce trebuie să privim în viața sau gândurile altora (prietenii noștri)? Privim pentru că, mintea cerne și impulsul transmis e înțeles dincolo de cuvinte! Eu am simțit și singurătatea și dorința comunicării, a împărtășirii de pasiuni, clemențe, experiențe….așa că, nu judecați plini de “mocirlă”, toți avem nevoie de un “LIKE”, e like-ul prieteniei înțelese nu “miștocăreală de șantier”!

LIKE=IMPREUNA…

By, Anca A.

Ziua 91:

Lungi luni de suferinta cronica, fizica, in care am trecut prin calvar. Nici nu mai stiu, despre ce sufar. Sufar de mila mea sau de mila ta. Sufar pentru toate greselile omenirii, ma martirizez si scap de aceste ganduri, doar pentru fiintele acestea mititele din jurul meu!

Oare e corect fata de mine sa iert, doar pentru copiii mei? E corect sa te iert, doar pentru ei?

As vrea sa imi raspunzi sau macar sa am curajul sa iti pun in maini, ceea ce scriu, dar toata perioada aceasta seaca, m-a determinat sa devin fricoasa, mai fricoasa, mai calma, mai nici eu nu stiu cum!

Cum ar trebui sa ma comport in fata acestui atac emotional, prin care nu m-am asteptat ca o sa trec?

Zilele ploioase din viata mea nu se mai termina, stiu ca soarele a incetat sa mai straluceasca pentru mine, dar ma tarasc cu seva curgandu-mi prin casa goala, zi de zi. Cersesc zambete fara sa vreau si zambesc la randu-mi fara sa stiu! Sunt o masca a celei de altadata si in aceasta clipa, vazand din nou, a mia oara dulapul gol, ma trec fiori reci: Tu nu esti si eu nu mai sunt, doar umerase goale, atat a mai ramas din iubirea noastra, gol si sufletul meu!

Trantesc usile dulapului si ma scurg in apropierea lui, cu ochii pe fereastra, cu gandul la iubirea pe care ti-am purtat-o. Cata iubire am putut oferi si am oferit-o pentru totdeauna, asta ma macina!

Cu cata pasiune te-am atins si cu cata rabdare ne-am descoperit trupurile, cat de fierbinte iti simt si acum buzele peste ale mele, cat de adanc au patruns mainile tale in pielea mea, in atatea si atatea nopti de extaziere a fiintelor noastre! Imi inchid ochii plini de lacrimi si ating geamul rece, dar prin corp imi trec doar fiorii fierbinti, nu simt nici o teama ca dragostea mea pentru tine, intr-o zi, va deveni la fel ca si raceala geamului! Stiu ca te iubesc, stiu ca ai plecat si stiu ca ai gresit!

Stiu totul si nu stiu nimic, la fel cum nici tu nu intelegi, eu inca astept cu calm..astept, astept!

Ziua 183

Inmarmurita, iti zaresc pentru o clipa, chipul. Simt pentru o fractiune de secunda, ca ai putea fi tu ascuns sub aceasta masca. Dar zidul cade prea repede si e inselator, o Doamne, cat de orbeasca este dragostea! Barbatul meu, de fapt nu mai e al meu, este al ei acum, se joaca cu mintea mea si ma face sa cred ca totul a fost o ratacire, o “virusare”, o nebunie a imaturitatii, o incercare, o regasire in acelasi timp. Barbatul asta plin de mirosul meu, pentru ca inca imi mai simt mirosul, chiar daca a fost cu ea, el tot parfumul meu il poarta, imi joaca viata pe degete, face un fel de trio-tiribomba si el este pe punctul de a ateriza destul de grav.

Barbate, o sa cazi si o sa te doara, imi spun si vreau cu indarjire sa ma razbun, vreau sa doara, vreau sa simta carnea cum ii fuge fara sa poata sa faca nimic, ii vreau raul si imi canalizez toata fiinta pentru a izbuti.

Dar, nu pot! Nu pot, sunt proasta, sunt femeie, sunt mama, sunt orice vrea el si simt ca eu pot, pentru ambii. Pot ierta si pot ajuta. Il pot ajuta, dar trebuie sa imi ceara! Vreau sa imi ceara……dar oare si ea ii cere!?

Cum cantaresc doua femei, in balanta din sufletul unui barbat?

- una e femeia cu care este casatorit, femeia care ii este prietena de foarte multi ani, femeia care ii cunoaste si acea mica alunita ascunsa, are copii, are o familie, are un viitor!

- cealalta, este amanta, femeia care i-a aprins gustul pasiunii traite pe ascuns, femeia cu care a discutat “aparitia vietii pe pamant” si femeia care este acolo pentru el oricand!

…………………………………………………………………………………………………………….

Ziua 201

L-am primit in viata mea din nou, in viata copiilor nostri, vreau sa uit trecutul, faptul ca el a fost cu ea si vreau sa incerc, nu am nimic de pierdut!

Vreau sa fac ceea ce in toata existenta mea, nu imi imaginam ca o sa fac! Vreau sa fac dragoste cu barbatul care m-a inselat si vreau sa simt acel moment cu toata fiinta mea!

Vreau sa traiesc aceasta experienta sa imi pot da seama daca pot ierta! Vreau sa simt ca il pot saruta fara sa ma gandesc ca buzele lui au atins-o si pe ea, vreau sa ma pierd in el si sa simt adrenalina dureroasa care o sa imi invadeze trupul. Oare asa se va intampla? Oare o sa imi fac mai mult rau? Vreau sa imi pot da seama daca il pot ‘folosi’ doar pentru ‘nevoi’ sau daca inca mai simt pasiune atingandu-l….si, mai vreau ceva:

VREAU SA STIU CE GANDESTE IN CLIPA CAND IMI POARTA TRUPUL SPRE CULMILE ACELEA INALTE!?

………………………………………………………………………………………………………..

Ziua 4 (de la intoarcere)

AM FACUT DRAGOSTE………………..

……………………………………………

PS: Povestea voastra, m-a inspirat si sper sa inspire si pe altii, in sensul educativ!

Cu drag,

By Anca Anastasiu.

Cateodata simt aceste bucatele cum se desprind de mine, cea sub forma fizica si se transforma numai si numai in materie, plutesc in jurul meu si nu le pot face sa se uneasca pentru a ma intregi. Atunci sunt eu cea care fuge de mine!

Unele din bucatile intregului meu, nu se mai intorc niciodata, raman prinse deasupra situatiilor din viata prin care am trecut, altele raman prinse de oamenii pe care i-am indragit, de oameni care m-au marcat profund, poate ca m-au dezamgit si mi-au “furat” din emotii, din bucati.

Nu am nici cea mai vaga idee despre cum sa imi aduc inapoi bucatile si trece prea mult timp, dar sunt frumos cladita si mereu iertatoare, nu pot trai cu gandul ca bucatile mele sunt pe acolo pe undeva.  Mereu mi-am dorit sa fiu impaciuitoare, sa fiu aproape de toti si de toate, sa spun cuvinte pe care altii sa mi le soarba, mereu concentrata sa nu irit, sa nu deranjez, mereu m-am gandit la bucatile altora, prea putin m-am gandit la ale mele.

Dar am emotii, multe ca toata lumea de altfel si ele se reintorc la mine in cele mai nepotrivite momente. Nu ma anunta, pur si simplu imi rup existenta, ma dezbraca de tot, se joaca cu mintea mea ratacita in acel moment si ajung intr-un final sa le permit sa imi incapa in fiinta mea. Ma ispitesc si atunci am o singura secunda in care eu omul, IERT!

Iert totul si pe multi, iert situatii, iert cuvinte, momentele cele mai jenante prin care am trecut, imi inghit cuvintele, le fac sa nu ma mai doara, trec peste principiile mele, si ajung in esenta mea, iar atunci, IERT!

Iert fara durere, iert cu incredere si cu multa iubire, iert pentru ca asa vreau in acel moment unic, iert pentru a ma purifica eu cu mine, iert pentru ca asa imi urla fiinta….doar IERT! Si fac cumva sa si uit si odata ce am uitat, nimic nu se mai intoarce, niciodata!

Imi iau bucatile, recunoscatoare fiind, si ma apuc sa imi peticesc sufletul. Merge de cele mai multe ori, iar senzatia e divina, e senzatia ca stomacul ti se separa si revine la forma lui intr-o clipita!

Imi recapat pe rand, pe parcursul vietii din bucati, nu le pot lasa intr-un trecut intunecat, sunt ale mele si nu le vreau singure, vreau sa iau totul in viitor, vreau sa traiesc fara remuscari si fara regrete. Azi a fost una dintre acele zile cand am IERTAT cu sufletul.

Nu asta vrem oare toti, sa iertam, sa invatam sa iertam? Sau oare sa suferim si apoi sa iertam? Cred ca oricum ar fi finalul, de suferit tot suferim si cand pleaca si cand vin bucatile!!!

By Anca Anastasiu.

Cand am simtit primii fluturi in stomac eram prin Scoala Generala, clasele I-IV, intelesesem ca plac un baiat. Si atat…..

Cand am avut o gramada de fluturi in stomac, dar care traiau doar din iluzii si priviri furate, eram in liceu. Si atat…

Cand am tinut prima oara de mana si am simtit caldura cum imi inunda trupul fara de pacat, am SIMTIT fluturii cum zburdau in voie prin stomac. Si atat…

Cand l-am vazut pe EL pentru prima data, fluturii disparusera pentru totdeauna, acum in stomacul meu erau stoluri de porumbei, ma invadau, ma devorau, imi alunecau prin minte, ma imbratisau, stiam ca EL e……el a venit cu dragostea, “dragostea aia mare”!

Toate femeile isi imagineaza barbatii…

Unele ii compara cu alti barbati intalniti pana in acel moment; altele isi doresc relatii trecatoare fara incarcatura emotionala; altele vor barbati devotati; altele isi doresc copii cu ei; altele iubesc patimas mai multi barbati in acelasi timp; altele vor sa fie rasfatate cu cadouri scumpe; femeile vor tot timpul cate ceva, ceva mai bun, nou, inteligent, devreme acasa, cu o matura in mana, eventual cu o tigaie si un copil in brate.

Femeile vor ce nu stiu, noi nu stim ce vrem si de fapt vrem tot, cat mai repede si incapsulat la cel mai inalt nivel. Vrem sa apartinem lor, barbatilor!

Noi suntem fine, esente dintre cele mai rafinate, ambalate si depozitate in buncare ultra pazite de ei, barbatii alesi!

Dar, daca viata ne demonstreaza ca tot ce aveam se poate narui in cateva clipe? Micul nostru “colt de rai” se destrama, bucata cu bucata!

Daca, descoperim ca bucata care ne apartine de atata timp, o impartim cu altcineva?

Cum reactionam, sub efectul adrenalinei  care a lovit direct in stomacul ala plin cu “un stol de porumbei vesnici” (ca asa a fost angajamentul) si udam covoare si cearceafuri intregi de lacrimi?

Cum urlam in toata fiinta noastra si lovim cu pumni imaginari in el, el care a facut promisiuni, el cu care am crescut, el care ne-a fost si mama si tata si prieten si iubit, cum a putut?

Cum a putut, asta este nimicitoarea intrebare, care ne rasuna in cap, dimineata, ziua toata, seara cand ramanem singure?

Cum a atins-o, cum si-a pus buzele pe alta gura, cum a facut dragoste cu ea, cum a tinut-o de mana, cum au vorbit aceeasi limba, cum si-au zambit, cum el a uitat ca are un angajament fata de femeia care i-a daruit copiii?!

Si, in toate aceste scenarii apocaliptice pentru o femeie, in toate aceste filme SF, ea nu mai reuseste sa se regaseasca. Nu mai are inima de deschis, nu mai are lacrimi de varsat, nu mai are cuvinte de descris haosul, nu mai are nici un CONTROL…….el i-a linsat si ultima urma de incredere, i-a furat pur si simplu viata asa cum credea ea ca exista!

Ea se scurge prin viata. Raspunde automat, gandeste fara sa gandeasca, isi duce apa la gura, dar nu mai simte gustul, mananca dar nu mai stie ce mananca, aude, dar aude doar voci care se deformeaza, o bantuie fantome ale trecutului, trecutul cu el, viata cu el!

El, a plecat!

Femeia si mama au ramas ale peretilor care miros a el, atinge lucrurile lui si gheata i se strecoara in trup, priveste perna inca cu forma lui, inchide ochii, e singura de acum in patul lor, patul unde s-au imbratisat in atatea nopti, in atatea nopti in care ploua, ningea sau ii surprindea soarele cu ale lui raze si ei se contopeau si se pierdeau in ei. Isi priveste copiii in ochii lor marunti, plini de speranta si in coltul ochilor ii rasare nepasatoare, o lacrima. Pentru prima oara in aceasta agonie, nu mai simte nimic. Nu mai simte nimic, pentru ca isi priveste copilasii.

Vin catre ea si i se strecoara printre picioarele prea obosite, isi aseaza capul in poala ei si ea le adulmeca mirosul si viata care bate acolo in piept. Oare in pieptul meu, mai este viata care sa bata, se intreaba ea?

Le atinge manutele care nu demult, le simtise in burtica ei si decide ca isi doreste sa simta doar acei fluturi pentru o vreme, isi doreste sa se refugieze de toata lumea, sub aripile lor pure si linistitoare!

In fiecare zi e cu copiii ei, rutina si angajamentul de mama o fac sa isi revina din amortire. Inca il vede peste tot, inca ii rasuna in minte cuvintele lui, vocea lui, dar cumva tunelul devine din ce in ce mai lung. Acum simte ca e intr-un labirint si orice drum ar alege, nu ar duce nicaieri, s-ar pierde si mai mult….

Cat il avem pe el in viata noastra, suntem increzatoare, suntem echilibrate, el este sprijinul nostru si persoana care primeste toate rabufnirile noastre, toate crizele noastre, primeste totul, accepta totul! Pe el in certam si il atentionam fara remuscare, la el tipam cand isi aseaza din repezeala hainele mototolite pe fotoliu. Niciodata nu ii mirosim hainele, niciodata nu il controlam, niciodata nu ne gandim la consecinte, doar aruncam cu “vorbe cotidiene” in el si ne asteptam ca el sa inghita “adevarurile” noastre.

El, e un strain in propria casa. O vede pe femeia lui, pe mama copiilor lui, lipita de acestia si pe el nu se mai vede, nu il mai aude, nu il mai saruta cu patos, nu il mai atinge pe pielea proaspat barbierita, nu mai rad impreuna de fleacurile lor, nu se mai tin de mana si el nu ii mai simte vibratia. Nu mai e cu el cand fac dragoste, acum e mama, si el inca nu poate accepta, nu poate trece de aceasta bariera si se pierde, se pierde si atunci ii incolteste in minte, da…..vreau sa musc si eu din mar!!!!

In singuratatea lui de cuc, “parasit” de femeia vietii lui, o vede pe ea, refugiul, cealalta femeie care, nu e mai frumoasa, mai buna, mai gospodina, mai mama, e doar ALTA si el are nevoie de un alt nivel de comunicare cu o alta, o alta care poate il asculta, o alta care poate il mangaie linistita, nu in fuga intre doua biberoane ca sotia lui, o alta care ii daruieste acele nopti la care viseaza cu nesat in ultima perioada.

Si da, ea l-a atins, el a simtit, a auzit-o, de fapt a fost ca o chemare a femelei plina de feromoni catre masculul aflat cel mai aproape, cel mai dezarmat, cel mai putin pregatit pentru astfel de situatii. Si el i-a intins mana si sufletul si ea, cealalalta, l-a primit!!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

El si ea de mana, au trecut prin furtuni, s-au transformat, s-au redescoperit, si-au impus principii, si-au stabilit prioritati, si-au desenat viata impreuna. Ce s-a ales acum din toata viata lor, praf sau speranta?

Cu gandul la povestea voastra, sperand!

By Anca Anastasiu.

Sa fi parinte e o decizie grea, dificil de asumat si de trait cu ea. Nu facem copilasi doar de dragul de a face, ii facem pentru ca vrem ca ei sa insemne ceva, vrem ca ei sa realizeze ceva, vrem sa evoluam cumva.

Noi doi, am facut fetele pentru evolutie, pentru ca ne iubim si pentru ca speram….eu sper pentru fetele noastre, sper si am incredere ca o sa aiba o viata educata si linistita. Luptam pentru noi, ele si pentru societatea in care traim!

Dar, degeaba am vrut democratie, ca traim in cea mai mare batjocura posibila. Suntem exact cum ne stim, nu am schimbat nimic, suntem si vom ramane ai nimanui.

Tara asta pe care o numim toti, Romania, are tot ce ii trebuie, este mediul ideal pentru a ne dezvolta, pentru a ne hrani si pentru a supravietui. Dar, noi cei care o locuim nu ii facem cinste. Atata bataie de joc, pentru coltul asta de pamant pe care ne-am stabilit, este de neimaginat. Alegem astfel din ce in ce mai mult sa fugim, traim izolati sau cu alte neamuri, ne facem viata un calvar, totul pentru ca la noi in tara, nu exista demnitate si incredere. Noi cei care populam Romania, ne-am nascut hoti, prin venele noastre curge fara intrerupere (sangele de roman, mare mandrie) samanta sfidarii, nerusinarii, arogantei, hotiei, mitei la orice nivel.

Aceste “buruieni” nu pot fi eradicate decat daca ne dorim toti!

Nu facem o alta Romanie decat daca muncim toti, speram toti, ne iubim mai mult noi intre noi, incepem sa avem incredere si inlaturam de la radacina ideea suprema ca noi suntem autostiutori.

Schimbam doar noi intre noi si nu judecam alegerile semenilor nostri, luptam si o sa vedeti ca tentaculele noastre o sa cuprinda si altii si altii si altii….eu sper in Romania muncitoare, datatoare de locuri de munca, sper in Romania noastra si a copiilor nostri!

Conteaza in aceste zile sa ne asumam, sa incercam macar sa ne asumam, daca fugim si ne ascundem, altii decid pentru noi!

Decideti asa cum ganditi!

Cu drag,

Anca.

Azi, se implinesc fix 10 ani de cand mi-am luat zborul de pe meleaguri oltenesti si am plecat in lumea asta mare.

Ca am plecat de acasa, “vina” mereu o s-o poarte mama mea, care a vrut pentru mine: carte si iar carte. La aproape 530 km distanta de casa, acolo mi-am gasit locul vreo 5 ani. Cei mai frumosi, mai productivi si mai emotionanti ani din viata mea.

Dar sa revin in 2004, cand imi faceam bagajul pentru “Mecca”. Tin minte ca mi-am luat haine multe, paturi groase cu tot cu plapuma, perna, covor, ce sa mai zic ca am avut pe acolo si hartie igienica (ca doar in Galati nu gaseam hartie igienica) si conserve (imi facuse mama mea toata vara si ce bine mi-au prins) si mult curaj am avut acolo in bagaje.

In acea perioada bunicul meu patern era foarte bolnav, m-am dus la el sa imi iau ramas bun inaintea de a pleca si i-am spus:

- Te rog din suflet sa ma astepti ca in 2-3 saptamani, ma intorc acasa!

Nu mi-a raspuns, doar a dat aprobator din cap. A fost ultima oara cand l-am mai vazut in viata. A plecat, chiar in ziua cand a inceput anul universitar (primul meu an de facultate). Eu am aflat abia peste 3 saptamani. Nu am iertat niciodata ca mi-au ascuns, dar acum stiu ca mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa nu il mai vad in viata. Sunt 10 ani fara el si in inima mea, el este mereu o amintire discreta, inteleapta si iubitoare. Te iubesc pentru timpul daruit mie in copilarie, pentru sfaturile potrivite si pentru ca, cu tine am fost pentru prima data la dentist si de atunci nu imi mai e frica de stomatolog…..:(

Drumul pana la Galati a fost lung si obositor. Azi imi amintesc seara aceea cand am vazut pentru prima data luminile din zona Falezei Galati: Wowww, extraordinar, am ajuns in paradis, am exclamat!

Dupa ce m-am instalat si parintii au plecat cu ochii in lacrimi, m-am prabusit in pat, plangand cu sughituri. Degeaba incercau colegele mele de camera sa ma linisteasca, eu nu ma puteam opri. Eram singura si atunci am realizat ca acolo eu sunt a nimanui. Eram eu si cu mine, eu si cu gandurile mele. Daca eram bolnava, ma tratam singura, daca imi era foame imi faceam singura. Cumparaturile trebuiau facute in asa fel incat sa imi ajunga banii pana parintii imi trimiteau altii. Clasicii 10 bani de azi, erau pentru mine o avere, erau painea pe o saptamana si tineam cu dintii de ei.

La camin, am gatit pentru prima data in conditii vitrege: la resou langa toaleta, fasole si varza, durata-peste 3 ore. Am fost asa mandra de mine. In camera, fetele erau mai mari ca mine, azi imi amintesc cu drag de ele si le iubesc ca de la ele am invatat atatea. De la Dorina, am invatat cum sa fac salata de varza (rosie de Tecuci), de la Ema si Alina am invatat franceza (stiu ele cum), am invatat sa ma machiez urmarind-o pe Alina care ma fascina cum avea ea timp mereu pentru machiaj si eu nu. Fetele astea 3, au ramas in inima mea pentru toata viata, ele nu stiu, dar eu am invatat multe uitandu-ma la ele in fiecare zi. Va multumesc ca m-ati facut sa ma simt ca acasa cu voi si iertati prostia mea de atunci, azi daca v-as avea in fata, v-as imbratisa puternic!!! Si au mai fost oameni extraordinari in viata mea de camin, dar numai una m-a invatat sa ma spal cum trebuie pe cap (de doua ori, mereu), multumesc Alina, te iubesc!

Am fost complet absorbita de viata de acolo si de cursurile la care mergeam cu mare constiinciozitate. Am devenit moldoveanca timp de 5 ani  si azi, dupa 10 ani, sunt mandra de orasul in care mi-am construit viata. Imi e dor de el, imi e dor de mirosul de tei, imi e dor de mirosul Dunarii, imi e dor de colegi si de cei mai minunati profesori-oameni pe care i-am cunoscut in viata mea.

Va multumesc tuturor celor de acolo!!!

Ps: Tot acolo, l-am descoperit si pe el (sotul meu), sfios, blond, cu ochi albastri, iubirea vietii mele!!!!

Cu drag, by Anca!