Ma trezesc odihnita in dimineata aceasta, fara sa am somnul intrerupt sau sa am griji, dar sentimentul ca sunt singura si totul e perfect, dispare atunci cand picioarele imi ating parchetul rece. Stau pe marginea patului si imi amintesc rapid ca suntem singuri, fara fete, ca habar nu am ce fac ele acum, dar sper sa fie bine!

            E prea devreme sa pot suna, e abia ora 7:00. Astept pana la 8:00 si imi sun socrul sa ii spun La multi ani, pentru atingerea pragului de 60 de ani. Sotul ii doreste sa fie cat mai mult cu noi si isi cunoasca si stranepotii. Socrul meu e un om pe care il cunosti doar o data in viata si il iubesti de la prima intalnire, e ceva care iti spune ca omul acesta e bun si asa va fi tot timpul. Il iubesc de ma topesc, de fapt toti il iubim si ni-l dorim in preajma, e tatal meu-banc, cel mai comic tata posibil!!

            Fetele se trezesc la ora 9:00, dupa o noapte in care cea mare s-a trezit si a intrebat de mine, dar bunica a linistit-o si i-a spus ca nu pot veni in clipa aceea dar o sa vin duminica:

            Paula: – O vreau pe mama, o vreau acum…..

            Bunica: – Iubita mea, mama vine peste cateva zile!

            Eu nu am fost langa ea sa ii ating pielea sa ii spun sa adoarma ca sunt cu ea, sa imi puna mana peste mana ei, sa o iau in brate, sa ii sarut parul care miroase ca in secunda in care am nascut-o (19:30, acum 4 ani, mirosul pe care nu o sa-l uit niciodata).

            Am aflat mai apoi, ca au fost undeva la tara, unde bunicii au o mica gradina cu diverse legume si fetele au zurdat in iarba, s-au jucat cu puisorii de gaina ai vecinilor, s-au simtit foarte bine!

            In mintea mea, in timp ce imi povesteau (in fiecare seara primesc raportul), erau o mie de scenarii apocaliptice (cum ar zice, iubitul meu): daca le inteapa vreo capusa, daca nu le-a pus ciorapi, daca nu i-a strans Paulei parul in codita, daca nu le-a pus palarii in caput, daca le-a luat sau nu apa, daca le-a luat ceva de mancat, daca a luat olita pentru cea mica, daca le-a luat crema de protectie solara, daca si iar daca?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

            S-au regrupat toti pe la pranz, la un supermarket si nu a scapat aceasta, pana nu i-a cumparat celei mari un set de cescute. In masina am inteles ca cea mica a vrut sa rastoarne sticla de apa, dar a fost oprita la timp. A tipat pana acasa si la masa de pranz nu mancat nimic. Ba chiar a varsat castronul cu ciorbica pe masa. A fost pedepsita si a dus-o bunicul la somn. Cea mare este un exemplu de copil, a mancat corect si civilizat, fara nici un fel de probleme.

            Dupa “criza” celei mici, dormit fiecare dintre fete cu cate un bunic si s-au trezit pe la 18:00, cand bunica le-a pregatit “friganele” (adica paine cu ou, ca in copilarie daca va mai amintiti).

            Fetele au mancat impreuna de data aceasta, apoi au baut si suc de fructe, preferatul celei mici si distractia a continuat pana la ora 19:00 cand am sunat din nou eu.  Am aflat “live”, ca fetele udau curtea cu furtunul si la un moment dat in timpul conversatiei, bunicul a tipat:

-          Paula, da-i si Flaviei furtunul!

-          Flavia, ai grija….

-          Aoleu, nuuuuuu, nuuuuuu

-          Asta e Anca, s-au udat ambele din cap pana in picioare, sunt “fleasca”….

      Cu apa rece, imi repet eu cu mintea scurtcircuitata? Aoleu si mi-a spus ca sunt imbracate doar in maieu si chilotei si sigur sunt si desculteeeee….aoleu o sa raceasca din nou, aoleu ce ma fac eu????

      Am inchis, mimand o stare fireasca si m-am bagat in pat unde am plans pana m-au durut toate…

      Am vorbit si cu sotul in Nemtia si incerca saracul sa ma linisteasca, dar numai eu stiu ce e in ocean si cum se revarsa, ca un tsunami peste toate marunataiele mele.

      Am “lipait’ prin casa fara directie, fara sa fac mare lucru, pur si simplu aveam mintea prinsa in menghina si cu cat ma gandeam mai mult, cu atat durerea imi iesea pe nas, pe gura, peste tot.

      M-am trezit din “levitare”, cand am privit ceasul si am observat ca era 22:30, oare ce fac fetele acum? Oare cea mica si-a baut lapticul cu cereale, Paula a cerut lapte si ea? Oare le-au imbracat bunicii in pijamale? Oare le invelesc noaptea cu drag si le saruta pe crestet? Oare i-au citit celei mari, povesti? Oare cea mica a fost pusa la olita inainte de somn?….

      Cu acest oare in suflet, am luat doua perne in brate si am adormit cu mintea in stare de repaus total, m-am incapatanat sa nu mai gandesc si doar sa plutesc prin vise, doar sa adorm , atat……

Sfarsitul, zilei 2….:(LL

         O, Doamne…prima zi cand suntem singuri, cand putem vorbi necenzurat ca in tinerete si prima zi cand pur si simplu lasam fetele la bunici. Decizia mea a venit din inconstienta, imi spun acum, sotul nu a fost de acord, dar in aceasta dimineata racoroasa de iunie, ne-am suit pur si simplu in masina, am pupat fetele care dormeau si dusi am fost….

            Nici unul nu a vorbit o buna bucata de drum si aratam atat de tristi si abatuti parca ramasesem ultimii oameni de pe Pamant si ne indreptam spre nicaieri. Am vorbit despre planuri de vacanta, cariere, familie, prieteni, doar pentru a ne auzi. Ne-am plictisit si am trisat eu prima, m-am uitat in spate: masina goala. Nu tu fete, nu tu mama si tata la fiecare secunda, nu tu mizerie, nu tu tipete, nu tu audiobook-uri, nu tu nimic!!!

            Sotul are lacrimi in coltul ochilor, eu ma topesc pe scaun si simt ca respir dar fara sa trag oxigen, am doar lacrimi care imi clocotesc in gat, dar nu, nu voi plange!

         - Ce se poate intampla, ii spun eu sotului?!

            Ne mai relaxam dupa prima suta de kilometrii cand radioul are semnal mai bun si prindem in sfarsit rock fm. De aici, totul a inceput sa para mai usor. Am inceput sa cantam si sa sa dansam cu muzica la maxim si zambete, zambete de relaxare si voie buna. Sotul, mi-a cantat ca in primele zile cand ne-am cunoscut!

            Versuri pline de emotii si sentimente care parca se mai pierdusera un pic, dragostea, insa era la fel ca in prima clipa cand l-am zarit. Si vocea lui, vocea baiatului de care m-am indragostit ca o nebuna acum aproape 11 ani!

            Mi-am amintit de cele 100 de sms-uri pe care mi le trimitea pe zi, cu versuri rock, balsam pentru sufletul meu si am simtit cum ne luam de mana si zburdam spre noi, noi iubitii!

            Ultimii 100 de km, au fost ca un basm, soare si floarea-soarelui care tocmai isi deschidea coroana, se scutura de roua diminetii si ne imbia la liniste in doi.

-          Iubitule, stii ca o sa aiba grija de ele, ca si cand ar fi fetele singurului lor baiat, nu?

-          Mda….

-          Hai, nu te mai gandi, nu se poate intampla nimic, am mare incredere!

-          Bine…

Pe la 9, deja ard pe scaun si sun:

-          Ce faceti, s-au trezit fetele?

-          Da, au mancat si acum se joaca cuminti prin casa!

Am intrebat in 10 secunde: cand s-au trezit, ce au mancat si cat, daca au plans dupa noi, in ce le-au imbracat, daca tusesc, daca le este sete, etc…si apoi o mie de indicatii si sugestii!!!

Dupa ce am ajuns in Bucuresti, fiecare a plecat la munca in graba, fara a mai zabovi in “casa tristetii”…

Pe la 13:30, eu am sunat din nou!

-          Ce faceti, totul bine, au mancat fetele?

-          Da, au mancat si ciorba si paine cu smantana (in premiera, cea mica) si acum au ramas cu bunicul sa adoarma de pranz…

-          Wow, a mancat cea mica, ceva?

-          Da, a mancat doua perisoare si multa paine!

-          Va felicit, spun eu entuziasmata!

            Wow, cea mica a deschis gura si chiar a mancat ceva. Super, pentru ca cele 5 zile petrecute la mare, au fost ingrozitoare pentru mama si tata. Copilul cel mic a mancat cel mult 3 inghitituri de mancare si alea tinuta de maini si cap. Urlete si tipete, tavalituri pe jos si ochi inchisi, in rest numai paine…..dezastru si parinti care ne trimiteau ocheade socate si pline de repros!!!

            Imi fac treaba si ajung acasa pe la 18:00. Casa miroase la fel ca acum 4 ani, inainte sa avem fetele: parfumul nostru, liniste, curatenie si totusi sunt trista….

            Deschid televizorul si pun muzica, laptopul e si el deschis. Pe la 19:00, suntem doar noi doi, mancam branza cu rosii dintr-un “troc”. Ne ciocnim furculitele si asteptam ca fetele sa ne strige din sufragerie, nimic, doar pleoscaitul nostru…

           Palavragim despre vietile noastre de dinainte de a ne cunoaste si bem ceva din orez de 15 grade….cand terminam, ne ridicam cu greutate si intram in sufragerie: TRIST!

            Chiar daca am cea mai mare incredere ca fetele sunt safe cu buncii, simt ca sunt un zombie fara directie, oriunde privesc le vad pe ele. Hainutele, frumos impaturite in dulap, jucariile ‘respira’ in cosul lor, peretii nu se zguduie si cred ca vecinii sunt mai fericiti ca niciodata. Dar eu sunt facuta bucati si zac cu ochii injectati de dor, sunt cu mintea praf si nu am curajul nici macar sa ii torn un strop de apa sa o reanimez. Sunt fara mine si ma disec fara mila, imi e teribil de dor de vocea lor si stiu ca sunt la sfarsitul primei zile de agonie, mai am 6 zile in care o sa fac bungee jumping de pe propriul ‘zid’.

Ce o sa fac eu????

Ajutor……..