Recunostinta unui suflet!

Recunoscatoare sunt astazi pentru femeia care am devenit, mamei mele care mi-a dat viata si care este pentru mine VIATA!

Recunoscatoare sunt sotului, care m-a gasit si care mi-a indrumat mintea spre noi inceputuri, TU ESTI VIATA!

Recunoscatoare sunt pentru fetele mele, pentru acest miracol de fi MAMA, VOI SUNTETI VIATA!

Recunoscatoare sunt surorii mele, care mi-a fost trimisa si care este parte din fiinta mea, TU ESTI VIATA!

Recunoscatoare, tatalui meu care nu conteneste sa ma invete, TU ESTI VIATA!

Recunoscatoare sunt acelor oameni care imi pot vorbi cu dragoste si care ma accepta pentru omul care sunt, VOI SUNTETI VIATA!

Recunoscatoare pentru acei oameni, care trec ca fulgerul prin viata mea si care isi lasa cate o bucatica din suflet, in palmele mele, VOI SUNTETI VIATA!

Recunoscatoare, pentru acei oameni care au plecat din viata mea, care sunt acum frumosi si fericiti prin viata lor, MULTUMESC pentru CLIPE!!!!

Recunoscatoare sunt celor care imi scriu, care azi imi spun un simplu “LA MULTI ANI”, este atat de uman gestul vostru si zambetul meu, pe care voi nu il vedeti, imi lumineaza fiinta!

29 de ani si imi pare ca sunt de abia la inceput, parca acum m-am nascut si va doresc si voua, cei care sunteti prin viata mea, sa va traiti frumos experientele si sa aveti grija de corazon!!!!

O doza de optimism si ganduri bune, pe calea undelor de la mine!!!!

Cu drag…

Eu, prin emotiile primei nasteri!!!!!!

Data de 11 aprilie 2011, a ramas pentru mine speciala, pentru ca atunci am adus pe lume primul nostru copil, Paula si am intregit ideea de familie!

Nu am sa uit niciodata fiecare emotie pe care am simtit-o si acea experienta unica, parca nu a fost nimic mai real decat “munca” aceea prin care eu am devenit cel mai bun, curajos si demn om (asa ma consider acum)!

La prima nastere, odiseea celor 40 de saptamani de sarcina, s-a prelungit cu inca 2 saptamani si 11 aprilie a fost intr-o frumoasa zi de luni….cea mai plina si eficienta zi din viata mea/noastra!

 Toti au fost langa noi, pe calea undelor, cum imi place mie sa spun si poate va imaginati cum sunt bunicii in asteptarea primului nepotel?

Sunt cu mainile lipite pe telefoane si fiecare apel e o noua sursa de emotie!!!

Vine, vine…

Dimineata la ora 9 eram prezenta cu bagaj, “chekuit” de cateva zeci de ori, cu sotul la fel de emotionat ca si mine! Controlul care a urmat a avut rolul de a ma pregati pentru urmatoarele ore de “chinuiala la greu” si nimeni nu imi spunea cert, daca nasc sau nu! Toti se comportau cat se poate de natural, fara ingrijorari inutile la adresa starii mele emotionale si eu tot intrebam in stanga si in dreapta.

- Mergem la etajul 2 la sala de nasteri si acolo vedem cum stam, atat mi-a spus medicul meu!

Eu ma simteam ca atunci cand eram mica si mergeam cu bunicul meu la dentist. Imi spunea ca la 3 o sa traga si bineinteles ca nu ajungea la 2 si dintisorul meu fermecat era scos. Nu imi placea deloc “trasul” acela pe sfoara si ascunderea adevarului.

Cam asa m-am simtit si la spital cand toti ma pregateau si nimeni nu imi spunea ceva concret. Eu cred ca detin controlul si imi place sa-i organizez/controlez pe altii. Ca un berbec veritabil ce sunt, imi place sa stiu ce se poate intampla si sa fiu informata. Numai ca aici nu a mers asa!

Medicul meu pe care il cunosc din 2009 si care m-a supervizat in timpul sarcinii era de garda si era atat de calm, incredibil de calm si de zambaret. Oare de ce???

Nimeni nu imi poate linisti mintea, atunci cand au inceput sa se ingramadeasca scenete in depozitul mintii mele!

Ajunsa in sala de nasteri, am inceput sa fac poze la toate paturile (ca erau 3): unul pentru munca fizica, unul pentru travaliu si unul pentru bebelus. A venit asistenta si mi-a facut oxitocina, am rezistat si m-a mangaiat pe crestet si m-a incurajat cu propozitii convingatoare (motivatoare) despre urmatoarele ore. Am dat din cap ca pricep si ca o sa fac exact ce mi se cere. Intre timp anuntam cu entuziasm pe toata lumea ca o sa nasc in acea zi!

Medicul meu sudanez, e un inger da, inger in sufletul meu!

Ajungand in jurul pranzului pe la dilatatie 3 a hotarat sa imi “rupa” manual membranele (colul meu a fost foarte scurt  toata sarcina, dar foarte puternic) si cand m-am vazut eu, suita pe masa aceea, singura, fara ajutor, m-am gandit la mama mea si imi certam prostia de a nu cere cezariana. Mama, ce a durut, cum am putut sa nu cer cezariana? Ce mi-a venit de m-am crezut asa puternica?

Va spun drept ca am avut un atac de panica si am vrut sa ii cer sa ma “taie” atunci pe loc!!!

M-a intrebat daca rezist si daca doresc injectia epidurala. Eu eram atat de indecisa, oare ce sa fac?

Pana la urma pe la dilatatie 5-6 am cerut epidurala, chiar daca puteam nu aveam dureri. Injectia a inceput sa isi faca efectul si de la brau pana la degetele de la picioare nu simteam mare lucru. Am iesit la plimbare pe hol, m-am dus la baie si m-am uitat in oglinda. Eram eu cu mine si ma priveam lung. Vedeam ca fata imi era brazdata de broboane de transpiratie si ca aveam o culoare pe care nu o recunosteam. Dincolo de toate aceste schimbari, eram eu “pitita” intr-un colt, sfioasa si panicata! Mi-am repetat ca nu mi se poate intampla nimic, ca mai am putin si nu o sa mai fiu singura niciodata, o sa dau nastere unei fiinte. Esti puternica Anca, imi tot strigam in oglinda!!!

Cam toata dupa-amiaza, am facut ture pe holuri si pe la 18:00, nu mai puteam fi asa de zambareata! Luasem de acasa o carte sa citesc (cred ca Simbolul Pierdut de Dan Brown), dar si cateva carti cu bancuri. Nimic din ceea ce citeam nu imi stapanea gandul si durerea iesea mereau la suprafata, triumfatoare si din ce in ce mai intensa!

 Stateam pe marginea patului si auzeam echipa mea de medici cum aduc pe lume o fiinta in cealalta sala de nasteri prin operatie de cezariana. Ochii mei erau pironiti pe limbile ceasului si toropita de dureri, fara vlaga, plina de emotii  de nedescris nu imi venea sa cred ca mai am putin si o sa ma intalnesc cu “locatarul” burticii mele. Magic momentul acela, sublim si plin de o dragoste pe care o sa o port in suflet toata viata!!!

La 18:30 echipa de medici, a inceput sa vina usor, usor catre sala unde imi respiram durerea fizica ca in interior eram coplesita de moment. Impreuna cu moasa am incercat sa aducem copilul aproape de expulzie pe patul de travaliu.

M-a invatat cum sa respir, cum sa imping eficient si eu am crezut ca am retinut. La 18:50 eram pe masa de nasteri si impingeam ca o descreierata, dar fara nici un rezultat, copilul nu reusea sa scoata nasucul la aerul nostru. M-am ridicat de pe masa si am impins si din picioare, nimic!

Medicul ma incuraja, o asistenta ma tinea de mana, imi tampona fata si eu i-am spus ca o vreau pe mama mea cu mine. – Esti cu mine si esti in siguranta, mi-a soptit ea, doar impinge, mai ai putin!!!! Hai Anca, hai Anca, doar asta auzeam….in acel moment m-a pufnit rasul.

M-am trezit ca o nebuna, intrebandu-le pe fete, daca stiu bancuri ca mie imi statea unul pe limba…l-am spus intre 2-3 impingeri, dar mi-am revenit din acel moment penibil si am inceput din nou sa gandesc….

Si iar, si iar….nimic. Copilul avea bataile inimii mai incete si mie imi tot puneau masca de oxigen pe fata. Atunci mi-am dat seama ca eu nu respiram cum trebuie si nu impingeam cum trebuie. Nu imi ajutam copilul si am avut un moment de panica. Intre timp se schimbase tura si venise si moasa nr 2 care ma apasa cu putere pe burta, mama ce imi venea sa ii trag cativa pumni!!!

Nu mai puteam respira si moasa ca o nebuna, ma tot apasa pe burtica. Am cerut sa mi se deschida geamul si o fetita care asista (rezidenta), ma intreaba daca ma doare. I-am spus ca nu si in aceea clipa, am simtit ca pot. Am impins pana am simtit ca toti muschii ma dor si toate arterele din corp incep sa sa dezintegreze si…………o lumina calda si incredibil de palpabila, mi-a izvorat din corp. Copilul meu, primul meu copil, era in bratele domnului doctor si a inceput sa planga atat de puternic, incat m-a chemat inapoi din acel taram linistit spre care ma indreptam. I-am sarutat chipul si am simtit trupul mic si cald langa al meu!

Sub efectul tuturor acelor ore de asteptare dureroasa, imi priveam copilul cum este sters si infasat si tot repetam la nesfarsit cu voce tare: “nu imi vine sa cred”,  ”nu imi vine sa cred”, pana cand cineva m-a oprit. Totul s-a intamplat la ora 19:30 si ramane ora la care eu am inceput din nou sa cred ca exista minuni. Noi, oamenii suntem minuni…..

Ce a urmat dupa, nu are sens, e fara valoare……eu am ramas cu secundele acelea in care la propriu am dat viata din viata mea si atat!

Iubesc fiecare respiratie si fiecare atingere a copiilor mei!!!

CU DRAG……

72906_415243431838434_1579911163_n 246787_220449064651206_4292397_n 250342_220449207984525_440277_n 254002_225327177496728_3836407_n 263854_226445514051561_5564295_n 304503_493936327302477_1568803922_n 305475_286496158046496_811143177_n 395073_541546822541427_892259287_n 401079_333318066697638_419235414_n 409014_353710727991705_1956939112_n 419280_596740430355399_344866679_n 428275_388644934498284_1761605284_n 561263_416805088348935_573553472_n 575966_414247265271384_2133377641_n 943018_624678087561633_886008447_n 1005807_677611272268314_1160719221_n

“Umbrela fermecata”

Si ploua, ploua peste inima mea, un rau de apa e acum in gheata mea:):)
Nu stiu cum e in tara, dar in Capitala ploua fara intrerupere. Nici intreruperea de care aveam nevoie pentru a-mi duce copilul la gradinita, nu s-a ivit in dimineata asta!
De dimineata, cand sa plecam, am observat ca nu-i umbrela!!! SOC…unde o fi…o caut si iar o caut, a “dipalut”!!!!
Ii pun fetitei pelerina si eu ies fara umbrela. Afara e agitatie mare, claxoane, baltoace si noi suntem totusi fericite, ne pupam cu pofta si inventam povesti despre picaturile de ploaie!!

Perfect, am pierdut primul autobuz si il luam pe urmatorul. Alerg cu fetita in brate pana la gradi. Calc prin baltoace, nu mai vad nimic prin ochelari, iar Paula ma intreaba:

- Mai poti mama?

Eu mor de ras si nu mai pot alerga, gata stiu ca o sa am o zi cu mult ras si soare in suflet. Ajung la gradi si imi scutur “coama”, las copilul si….cand ii inchid vestiarul ii observ UMBRELA. Ce mandra sta ea acolo si degeaba. Asa ca ma gandesc rupta de ras, sa o iau eu. Sa nu ajung chiar curca la serviciu. O iau si o pun la loc cu sfiala (o sa ma fac de rusine).

Dar, reusesc sa trec peste aceasta stupida eticheta si insfac umbrela. Portarul, rade cu pofta si eu la fel. Ma grabesc pe strada sa ajung la metrou si sunt fericita cat de mult bine pot face oamenilor cu aceasta umbrela de copii. Se uita la mine din masini, rad, se distreaza….wow le-am facut ziua la fel de fericita, ca a mea!

Atat de mult, conteaza pentru mine sa desenez zambete pe fata celorlalti incat nu mai conteaza faptul ca sunt Mary Poppins cu o mini umbrela. Sunt happy si nici ploaia nu imi poate lua acest sentiment.

In metrou sunt atat de mandra din nou de felul cum imi privesc calatorii umbrela!!!

Si ca sa fie zambetul meu si mai larg, nenea care conduce metroul are cea mai caraghioasa voce posibila si ma musc de tot ce gasesc prin gura sa nu rad ca o “talamba”!!!!

Cand cobor din metrou, ma zgaiesc sa vad cine este acea voce care ne vorbeste si vad un omulet trecut de varsta 2, cu cheliuta.  Cel mai frumos tablou posibil!

Imi doresc cumva pe calea “undelor” sa stie ca vocea lui ne binedispune si plec cu zambet “saltaret”!!!

Oamenii pot atat de usor sa fie fericiti si doar cu un zambet poti schimba starea meteo din sufletul tau chiar daca gheata e plina cu apa!!!

Cumpar sosete noi, pun ghetele la uscat si eu stau cu pungi in picioare, o cana zdravana de ceva cald si va scriu!!!!

Cu drag..

Nasterea Flaviei “zulufata”, mea fetita!!!!

8 APRILIE 2013 o zi obisnuita cu o programare la un control de rutina – saptamana 39!!!

Eu ii spun sotului ca azi nasc si el imi zice ca trebuie sa treaca pe la serviciu sa isi ia liber. Ma intreaba:

- Sigur nasti azi?? (de unde spanac sa stiu sigur, bre???)……

Ne indreptam spre o maternitate de stat din sectorul 2 al Capitalei, acolo unde am nascut-o si pe fetita cea mare, eu devin putin cam nedumerita si am o stare fara cuvinte!!!!

Medicul ma consulta si imi spune ca s-ar putea sa nasc azi…eu ma sochez si nu pun nici o intrebare, am incredere in el si astept detalii. In curand ii spune unei asistente sa ma conduca intr-o sala sa ma schimb in “haine de lucru” si eu ii spun sotului ca nasc. Sun mamele si le spun acelasi lucru, chit ca pe a mea mama vreau sa o anunt dupa ce nasc sa nu mai stea panicata…..nu imi iese si o aud cum plange si imi spune sa fiu tare. Parca as fi vreo mamaliga!

Am in minte acelasi scenariu ca si in urma cu 2 ani….ajung la sala de nasteri unde vin pe lume bebelusi pe banda rulanta prin operatie de cezariana. Cred ca am numarat vreo 3-4 baietei….eu asteptam. Nici un simptom, liniste, cum sa nasc azi imi tot repetam???

Si atunci IL VAD….medicul meu sudanez, cel mai bun/eficient medic posibil, iubit si venerat in fiecare secunda din viata mea! Mi-o aduce in dar, pe moasa care m-a ajutat si la nasterea Paulei si acum stiu sigur ca nasc azi si ca sunt pe cele mai bune maini.

Incepem la ora 12:20 cu oxitocina si imi repet ca trebuie sa fiu curajoasa, nasc imediat. Ies pe hol si vorbesc cu sotul si sora mea care sunt cu emotii mai mari ca mine. Ma intorc inapoi in salon si incep niste dureri…sesizabile si din nou, imi pun intrebarea:

- De ce nu am cerut cezariana????

Vine anestezista si ma urc a cincea oara pe masa, imi pun capul in piept, chiar daca am contractii, nu ma misc…urmeaza injectia epidurala in coloana. Si atunci, pe masa, mi se rup membranele si ma simt cu tot cu asistente ca facem slalom printre valuri prin tot salonul. Imi cer scuze, dar ele continua manevra pana cand e perfecta. Ma asigura ca durerea va fi mai “blanda” si pleaca….

In salonul de vizavi o tanara de varsta mea, se chinuie de dimineata si se incapataneaza sa nasca natural, sufera si o aud. Este puternica si asta imi da mie putere. Mai trece moasa sa ma intrebe cum ma simt si eu ii spun ca sunt super bine. De unde, ca au inceput niste dureri necunoscute si ma tot fatai: cand in picioare, cand pe pat!! Medicul ma viziteaza si masoara dilatatia. Pe la dilatatie 7….gata s-a terminat cu gluma….incep sa am o problema cu bara de la pat si imi vad mainile cum se inrosesc. E ok Anca….poti suporta. Ma ridic si stau pe marginea patului. Nu pot….Aoleu imi spun, ce durere e asta??

Nu mai pot respira si ma rog in gand sa se calmeze un pic durerea. Imi fac curaj si ies pe hol…era ora 16:20. Sotul si sora… ma intreaba cum ma simt. Mint si zambesc…plec ca simt ca explodez si nu vreau sa ma vada. Sunt puternica in fata lor!!!!

Intoarsa in salon, ma asez usor pe pat si o aud pe vecina din celalalt salon ca tipa. Inghet si ii aud pe toti: medicul meu, moasa, asistentele ca se duc la ea. In clipa aceea, simt ca nu mai pot si imi vine sa tip si eu. Va rog, zic in gand…nu, nu se poate sa nasca si ea si eu in acelasi timp. Trebuie sa nasc eu prima!

Tot disperand in acest hal, ma prind cu indarjire de pat si fara sa ma pot abtine, imping cu nadejde. Ma vede o asistenta si ma intreaba ce fac. Ii spun ca eu nasc si sa vina la mine. Vin acum toti in formatie catre salonul meu.

Si ma urc pe masa de datorie si moasa ma roaga sa imping cand imi spune ea. Era 16:50…Numai de 3 ori (desi copilul a ramas blocat intre oasele bazinului si a avut fractura de clavicula) am reusit sa imping si copilul era afara 16:55.…yuhuuuuuuuuu, dar repede mai merse…..si ce dureri am avut inainte!!!!

Cer telefonul sa fac prima poza la fetita si gata ma simt linistita cand o aud plangand. Se ocupa de ea fetele si eu o urmaresc cu privirea. E divina mea, iar eu sunt cea mai puternica. Ii planuiesc in gand, un destin frumos si imi promit sa fiu o mama cat pot de buna. Doctorul si moasa se ocupa cu indemanare de colectarea celulelor stem si eu balivernez fara sens.

Ma ingrozeste, marea coasere si il rog pe doctor sa mai astepte putin sa isi faca efectul inca o doza de epidurala pentru a putea suporta coaserea… El ma asteapta cu rabdare si apoi se apuca de croitorit. Eu am telefonul in mana. Imi sun soacra, bona si la urma imi sun mama. II spun ca Flavia e bine si ca eu sunt la coasere. Ea scoate un tipat si imi spune ca sunt nebuna, cum sa o sun in timp ce sunt de zor cusuta??? E in stare de soc si imi spune sa vorbim mai tarziu.

Dureaza 30 de minute in care eu trec prin chinuri, tip si sunt auzita de sot si surioara care ma asteapta…Cand se termina totul, sunt mandra ca ma pot da jos singura de pe masa de “lucru”. Ma asez in pat si imi doresc sa mananc o balena si sa beau un ocean de apa…….

Sunt cea mai puternica fiinta de pe Pamant, simt ca o sa zbor curand si mor de nerabdare sa imi tin fetita la piept…..

La multi Flavia dragostea mea “albastra”, o viata o sa-mi amintesc  nasterea ta!!!!

DSCN3066 DSC00772 DSC05648 DSC06416 DSC06788

Intoxicatie cu metoclopramid!!!

Reactii adverse: 
Somnolenta, nervozitate, oboseala, cefalee, ameteala, anxietate, neliniste, diaree, stari depresive, sindrom extrapiramidal, ginecomastie, galactoree, tulburari menstruale, tulburari parkinsoniene, diskinardiva, methemoglobinemie, iritatii locale (copy paste)….asta e ceea ce eu nu am citit cu mai mult simt de raspundere si i-am dat copilului care voma (la sfatul medicului, normal).

Pentru ca fetita mea cea mare se confrunta de ceva luni cu o viroza care nu mai trece, a ajuns saptamana trecuta sa aiba si un apogeu mai putin bun. Mucisori si tuse mai razlet, in schimb au inceput si episoadele de febra (max 38,3) si voma. Am fost la medic si s-a observat ca are rosu in gat. I-am luat tratamentul care includea metoclopramid, augmentin (475 mg-3,5 ml la 12 ore in functie de greutatea ei). Metoclopramid acum se gaseste sub forma de sirop (deci nu mai e asa de amar) si i-am dat 3 doze a cate 7,5 ml (tot in functie de greutate).

Copilul a fost inainte de a-i administra cele 2 combinatii tot somnolenta si obosita, insa de cand a inceput sa le ia, a fost praf!!!!!!!!!!!

Si eu credeam ca organismul sub efectul antibioticului lupta cu viroza, am si dus-o la gradinita, a fost in regula…………pana joi.

Joi am fost sunata de dimineata si am fost sa vad ce se intampla, pentru ca Paula era somnolenta si tot ce vroia sa faca era sa doarma.

Am plecat de acolo, la clinica Medicover si acolo am fost primite de urgenta. A fost consultata si medicul, un venerabil domn trecut de a doua tinerete, ne-a spus ca el crede ca sunt reactii la administrarea de metoclopramid…si sa nu ii mai dau antibiotic! I-am facut si intepatura pentru luarea de sange si in 2 ore am primit rezultatul. TGP de la mai mic de 36 era 50 (traducere: ficat obosit, marit)…….asta ii dadea ei starea de oboseala permanenta.

Din acea zi i-am intrerupt administrarea acestor doua medicamente si copilul a fost din ce in ce mai bine….vitaminele de la ChildLife, LIV. 52 si doua homeopate: Chlelidolium si Nux Vomica, au facut minuni pentru intrarea in functiune la parametrii optimi ai ficatului.

Doctorul a tinut sa imi aminteasca sa nu ii mai dau copilului asa ceva, pentru ca in urma cu cateva saptamani, un baiat de 17 ani a avut si el o intoxicatie cu metoclopramid si  a stat o saptamana la terapie intensiva cu diazepam si toate de la un singur comprimat de metoclopramid…………..

Eu nu am avut inima mai stransa ca joi cand copilul nu imi mai raspundea la intrebari si pica in stari de somnolenta, plansete si eu eram legata de maini si imi cadea cerul in cap. Nu puteam sa urlu, inima vroia sa sfasie totul, numai copilul sa fie din nou cum era!!!! La spital medicul m-a intrebat daca am nevoie de cateva palme sa imi revin, pentru ca aveam gura inclestata si nu puteam sa spun nici doua amarate de cuvinte……….offff mama cu trairi eterne!!!!!

Aveti mare grija la astfel de medicamente si cititi de doua ori prospectul, da se poate intampla, pentru ca fiecare organism reactioneaza diferit. Si acum ma intreb de ce i-am facut copilului rau si i-am administrat metoclopramid si antibiotic, fiind pentru a doua oara in 3 ani cand ii dau antibiotic…………….Spun drept ca virozele din iarna asta m-au terminat mental :(!!!!!

Rabdare in dus!

Sa stiti ca mamele mai fac si baie, din cand in cand:)

De preferat este sa iti inmoi trupul in fiecare zi in apa ca doar de aia nu traim in Africa…..

Ador sapunul si apa si avem intalnire aproape zilnic atat eu cat si fetele, numai ca baia e pentru mine uneori chin de chin:) Sa vedeti si sa nu credeti asa ceva:

Mama, in seara asta facem baie! Yeeeeeeee urla Paula! Totul bine. Ma gandesc sa incep cu Paula ca oricum acum Flavia sta in scaunel si molfaie la un biscuite. Zis si facut. Dar, imi vine alta idee.  Lasa ca intram ambele in dus si iesim ca noi. In mintea mea, suna foarte bine si ma bucur ca nu trebuie sa mai ies cu spuma in cap dupa ce adorm ele si se trezesc ca prin minune exact cand eu fac o amarata de baie. Intru satisfacuta la dus cu Paula si incepem sapuneala. Cum sunt “psihopata” si aud mereu plans de copil, am impresia ca o aud pe Flavia, dar aleg ca de data asta sa ignor acest plans dracesc. Paula e gata si ma samponez si eu……atunci aud urletul din toti rarunchii al Flaviei. O scot pe Paula de o mana si de un picior afara din dus, alunec pe gresie si ma vad contorsionata pe jos. Alerg  in sufragerie cu ce a mai ramas din Paula si o gasesc pe Flavia cu mucisori fundita sub barbie, lacrimi mari care sar din ochii ei albastri si nu gasesc ceva sa ma invelesc sa o iau in brate. Ma linistesc si o imbrac pe cea mare cu ochii la cea mica si la mine nu ma mai gandesc ca sunt uda, cu sampon in cap si tremur ca o piftie….Ce sa fac eu acum?

Ca nu se mai opreste din plans si eu sunt plina de sampon si sapun..o iau cu mine la dus si sub un asediu de urlete reusesc sa o spal si eu ies a doua oara din dus tot cu sampon in cap. Imi iau un halat pe mine, prosop in cap si hotarasc sa le usuc, sa le imbrac si dupa ce adorm ele, poate o reusi si parul meu sa primeasca o doza meritata de clatire din abundenta cu apa…..Rabdare, Anca ca dusul nu mai inseamna liniste si stropi de apa care iti mangaie fata dupa o zi de umblatura prin viata, dusul inseamana rabdare, ZEN:):):)

Barbat in lumea copiilor H&M!!!!!!!!!!

Ieri, avand de cumparat diverse, am ajuns si in unul dintre magazinele mele de toale preferat: H&M!

Cred ca am ajuns, de data asta super norocoasa, exact atunci cand se primise marfa noua si era arhiplin. Nici nu stiam sa mai merg. Ma inghiolteau toate natiile de persoane cu brate doldora de toale din noua colectie. Pentru mine a fost ok, pentru ca sunt mai “grasa”, dar nu pentru mult timp si mi-am gasit exact ce imi trebuia. Primele marimi care dispar de pe raft sunt cele S si XS, normal….

In fine, dupa ce mi-am satisfacut garderoba, m-am indreptat spre zona destinata copiilor pentru ca aveam pe lista o rochita de dans pentru una dintre colegele Paulei si aveam in gand doar asta sa cumpar. Ganduri bune, omul are, numai ca ajunsa in fata Raiului cu toale de copii, am cedat nervos si am cumparat si am cumparat……..

Dar, nu am fost dusa de tot in lumea toalelor, am mai vazut si auzit si ce se intampla pe langa mine. Da, un tatic, culegea haine de pe rafturi cu o migala femeiasca. Se uita la pret in primul rand, pentru ca si eu le vanam pe cele cu pret redus si selecta hainute pentru fetita lui. Mi s-au parut atat de dulci miscarile lui barbatesti printre rafturile acelea inguste. Se strecura ca o felina foscusata pe prada, dar totusi atenta la detalii. Ce este de retinut, e ca domnul respectiv, se uita si la noi mamele sa vada cam ca am alege pentru fetite si dupa, mergea si el si se uita.  Mi-a placut asa de mult ce alesese incat, am tras si eu cu ochiul si am descoperit ca avea in mana o bluzita tare draguta. Perfecta. Am luat si eu…..

Deci, nu numai noi stim sa cumparam haine frumoase si accesorii pentru printesele noastre, uneori ramanem mute in fata acestor tati care cumpara pentru fetitele lor cu aceeasi indemanare ca si noi. Dupa ce ne-am invartit toti balamuti printre rafturi si ne-am urmarit strengareste, aveam bratele pline si parca tot nu mai conteneam cu uitatul.

Ma binedispun astfel de reprize de viata pe care le zaresc in drumul meu si va spun drept ca mai cresc in ochii mei tatii care sunt atat de prezenti in viata copiilor si ca al meu sot ma suna sa ma intrebe, ce clame de par sa cumpere pentru fete sau ce hainute sa mai ia. Are cateodata, sa nu il deochi, super inspiratie si ma bulverseaza…..se pricepe si el si toti ceilalti tati!

Bravo, domnule H&M!!!!!!!!!!!

 

 

Virus “altoit”!!!

Izolate la domiciliu, 3 fete intr-o zi posomorata de sfarsit de iarna….bate vantul, norii ne “ranjesc” cu cativa stropi, zi de dor si duca!

Ne umplem timpul, desenand, tusind cu spor si incantandu-l pe monstrul VIRUS, inghitim ceva siropuri, sucuri si ceaiuri din fructe, iar tusim si incercam sa scapam macar din stransoare, daca nu ne putem elibera inca!!!

Ce putem sa facem intr-o asa zi “constuctiva”?

Pai, am multe idei. Cum sunt “fabricata” cu multe tentacule, ma apuc cu voie buna de trebaluit prin casa, pun copilul cel mare sa manance la masuta ei, iar cel mic il adorm, asa ca de dimineata. Ne uitam impreuna la desene si devoram un pomelo. Cand s-a terminat si ultimul desen agreat, imi fac griji cum sa o fac in continuare sa nu vorbeasca. Nu reusesc si cea mica se trezeste. Ceai si joaca. Fructe si joaca. Curatenie prin sertare si proba de haine din vremuri demult apuse. Nu ma incap.

Ma “zgaiesc” la oglinda si trag, nu incape si gata. Cat de slaba puteam fi? Acum imi dau seama ca eram chiar schiloada si eu ma simteam sexi…..sau acum sunt grasa??

Mda, e deja pranzul……gatesc “pizza” din…..conopida, da: blat din buchetele de conopida si o “nebunie” de legume de sezon, peste care revars o smantana………..”mami, arata yammyyyyy”!!!!!

Astept sa ma avertizeze cuptorul ca e gata si ajutata de tentacule, strang, asez, impaturesc, aspirator, matura, praf….etc si ma declar multumita. Aud din nou monstrul cum scoate flacari dintr-un “gatut fericit” si ii declar razboi!

II servesc o portie de coktail taranesc si sanatos asezonat cu mult usturoi, refuza si eu sunt doborata.

A castigat din nou, trebuie sa ii vin cumva de hac…..ii aplic antibiotic dupa 2 saptamani in care a “supt” licori magice din farmacii naturiste……dar rezista si azi dupa 4 zile de razboi.

Acum se mai aude vag, tremura, se convulsioneaza, isi risipeste ultimele flacari. In sfarsit incepe sa cedeze, ii aplic cu o ultima forta si aerosoli cu Vibrocil, il aud cum se contorsioneaza si cade………..VICTORIEEEEEEEEEEEEEEEE!!!!!!!

Eu, MAMA, l-am invins sau macar l-am doborat pana isi gaseste alt “altoi” si o sa ne razboim din nou. Il astept de acum si mai pregatita…..

Trrrrrrrrrrrrrrrrr si pranzul e gata!!!!


“Plastelina, viata mea”!

Colorata, in diverse forme, multa si pretutindeni….o viata din plastelina!

Nu se mai termina, oameni buni, o am in nari, pe maini, in par, prin haine….in toti porii.

Cum sa mai respir, cand e peste tot, ma incojoara ca un sarpe victorios si imi “suge” toata energia zi de zi.

Nu mi-a placut niciodata sa ma joc cu plastelina…bleah, cum se lipeste pe maini si ce miros are????

Fetita pamantului, Paula e absolut fascinata de plastelina si la gradinita si acasa, nu se mai satura copilul asta de jucat, la nesfarsit…nu stiu cum de gaseste mereu o mie de personaje de interpretat, scenete de jucat, castele de construit, mancare de facut, din…plastelina!!!!!

Sunt “disperata”, ma gandeam sa le cumpar un covor mai animat, mai pentru fetite, dar mi-am pus usor pofta in cui. Covorul meu, e absolut distrus, cu o mie de ramasite de plastelina,”batrana” sau “tanara”, dar la fel de “batoasa” si imi rade in ochi in fiecare zi. Hai cu aspirator, hai cu perie la frecat si distrus maini si unghii ojate, hai cu solutii de covoare, hai cu rabdare si nimic nu da rezultate. Ma gandesc serios sa  fac niste cursuri de autocontrol si de cum sa imi tin acest “dusman”, numit plastelina inchis, inchis pe veci.

Este singura jucarie care poate face orice si in ochii ei, este atat de reala aceasta comunicare, incat eu nu mai incap…am incercat si eu sa ma joc cu ea zilele trecute, dar mi-am dat seama repede ca nu pot comunica cu plastelina!

Nu imi mai pot baga copilul la somn, sta ore in sir cu plastelina si o face, firimituri iar si iar si iar……super, imi spun…

Eu spun ca plastelina, poate concura cu brio in lumea copiilor cu ciocolata, sucul, covrigii, pizza, pastele si alte “delicateturi”, e pur si simplu dependenta.

Ma uitam peste niste poze, atunci cand eram noi tineri: curatenie, nu tu praf, nu tu mizerie, voma, mancare pe covor. Aveam apartamentul perfect, noi eram perfecti….acum e traznet la propriu, viata la maxim, cu muuulta plastelina (inclusiv cosmaruri) si galagie, tipete.

Multumesc noua, pentru o viata plina de plastelina:):)

Comentarii “abuzive” by Paula and mommy

Mama: Hai strângem jucăriile mami,
Paula: Strânge-le tu, mama.
Mama: Cine le strange, primește o surpriză!
Paula: Tu primești, mama.
Mama: Hai, Paula te rog!
Paula: Nu vreau, mama!
Mama: Draci copţi/fierţi la foc mocăit!
Paula: Strânge mama, sunt mândră de tine!
Mama: Ochi peste/și după cap.
Paula: Nu ești mamă, ești fetiţă cuminte!
Mama: Fază terminală=casa haos!
Paula: Așa, te pricepi!
Mama: Pierdută…911!!!
Paula: Sunt mulţumită mama, primești surpriză!
Mama: Târâtă pe covor, ce-am fost și cum am ajuns în genunchi?!
Paula: Te iubesc mama, sunt mândră, ai strâns tot!
Mama: Şi eu te iubesc (dar uneori, mintea îmi joacă necontrolat și am dubii în privinţa metodelor de pedepsire a ta)!
Concluzie:
Tot târând, ajung după ce toată ziua am stat tot târâs, tot mă iubesc fetele. Cum de cedez mereu și nu duc pedeapsa până la capăt?
Cum mă poate manipula, un “draco-înger”, cum îmi face cu ochiul ștrengărește și mă pupă atât de dulce? Uit și sunt slabă, o privesc și îmi doresc să “crească mai încet”, vreau să mă ţină în priză și să mă “extermine”, nice and slow!