Mama si mainile ei, m-au purtat prin viata si imi doresc sa i le prind in mainile mele, sa i le protejez si sa i le sarut, cumva pentru totdeauna! O vedeam adesea cum munceste si cum are cele mai “nefericite” maini, sau asa le vedeam eu. Pline de bataturi si forme nefiresti, dar frumoase si datatoare de viata, viata mea! Inca compar, mainile ei cu ale celorlalte doamne pe care le intalnesc si ma incearca o suma de intrebari:

- De ce mama mea, nu are mainele acestea, fine, fara urme de munca fizica, unghii care stau marete si pline de oja “turbata”?

- De ce mama mea, nu este o femeie care are totul in viata, de ce trebuie ea sa munceasca atat de mult?

- De ce ea, are ganduri, se streseaza, munceste 12-13 ore pe zi 7 zile din 7?

“De ce”, este intrebarea care imi bulverseaza existenta, pentru ca imi doresc o mama care sa fie linistita, langa mine, sa fie a mea toata viata, sa fie prietena mea in fiecare secunda, sa nu ii mai aud gandurile de la distanta! Cum sa fiu eu langa ea, cand ea poate e bolnava si imi ascunde pentru a nu ma ingrijora?! De ce in mainile ei se oglindesc toate muncile Pamantului? Observ de ceva timp ca si mainile mele nu mai sunt la fel…au inceput sa poarte semne ale muncilor cotidiene si sa ma faca sa rosesc atunci cand mi le privesc oamenii. Seamana oglinda, cu mainile mamei mele, nu imi vine sa cred ca au devenit o copie atat de apropiata de a ei…..cand s-a intamplat asta? Cand am devenit femeie/gospodina/mama??……..toate cremele din lume nu acopera mainile noastre prinse in rutina zilelor!

Multi poata manusi, eu port manusi, dar nimic nu se compara cu treaba facuta cu mainile libere, propriu si figurat….

Cum e mai bine oare sa ne purtam in viata cu manusi sau fara, liberi???