Data de 11 aprilie 2011, a ramas pentru mine speciala, pentru ca atunci am adus pe lume primul nostru copil, Paula si am intregit ideea de familie!

Nu am sa uit niciodata fiecare emotie pe care am simtit-o si acea experienta unica, parca nu a fost nimic mai real decat “munca” aceea prin care eu am devenit cel mai bun, curajos si demn om (asa ma consider acum)!

La prima nastere, odiseea celor 40 de saptamani de sarcina, s-a prelungit cu inca 2 saptamani si 11 aprilie a fost intr-o frumoasa zi de luni….cea mai plina si eficienta zi din viata mea/noastra!

 Toti au fost langa noi, pe calea undelor, cum imi place mie sa spun si poate va imaginati cum sunt bunicii in asteptarea primului nepotel?

Sunt cu mainile lipite pe telefoane si fiecare apel e o noua sursa de emotie!!!

Vine, vine…

Dimineata la ora 9 eram prezenta cu bagaj, “chekuit” de cateva zeci de ori, cu sotul la fel de emotionat ca si mine! Controlul care a urmat a avut rolul de a ma pregati pentru urmatoarele ore de “chinuiala la greu” si nimeni nu imi spunea cert, daca nasc sau nu! Toti se comportau cat se poate de natural, fara ingrijorari inutile la adresa starii mele emotionale si eu tot intrebam in stanga si in dreapta.

- Mergem la etajul 2 la sala de nasteri si acolo vedem cum stam, atat mi-a spus medicul meu!

Eu ma simteam ca atunci cand eram mica si mergeam cu bunicul meu la dentist. Imi spunea ca la 3 o sa traga si bineinteles ca nu ajungea la 2 si dintisorul meu fermecat era scos. Nu imi placea deloc “trasul” acela pe sfoara si ascunderea adevarului.

Cam asa m-am simtit si la spital cand toti ma pregateau si nimeni nu imi spunea ceva concret. Eu cred ca detin controlul si imi place sa-i organizez/controlez pe altii. Ca un berbec veritabil ce sunt, imi place sa stiu ce se poate intampla si sa fiu informata. Numai ca aici nu a mers asa!

Medicul meu pe care il cunosc din 2009 si care m-a supervizat in timpul sarcinii era de garda si era atat de calm, incredibil de calm si de zambaret. Oare de ce???

Nimeni nu imi poate linisti mintea, atunci cand au inceput sa se ingramadeasca scenete in depozitul mintii mele!

Ajunsa in sala de nasteri, am inceput sa fac poze la toate paturile (ca erau 3): unul pentru munca fizica, unul pentru travaliu si unul pentru bebelus. A venit asistenta si mi-a facut oxitocina, am rezistat si m-a mangaiat pe crestet si m-a incurajat cu propozitii convingatoare (motivatoare) despre urmatoarele ore. Am dat din cap ca pricep si ca o sa fac exact ce mi se cere. Intre timp anuntam cu entuziasm pe toata lumea ca o sa nasc in acea zi!

Medicul meu sudanez, e un inger da, inger in sufletul meu!

Ajungand in jurul pranzului pe la dilatatie 3 a hotarat sa imi “rupa” manual membranele (colul meu a fost foarte scurt  toata sarcina, dar foarte puternic) si cand m-am vazut eu, suita pe masa aceea, singura, fara ajutor, m-am gandit la mama mea si imi certam prostia de a nu cere cezariana. Mama, ce a durut, cum am putut sa nu cer cezariana? Ce mi-a venit de m-am crezut asa puternica?

Va spun drept ca am avut un atac de panica si am vrut sa ii cer sa ma “taie” atunci pe loc!!!

M-a intrebat daca rezist si daca doresc injectia epidurala. Eu eram atat de indecisa, oare ce sa fac?

Pana la urma pe la dilatatie 5-6 am cerut epidurala, chiar daca puteam nu aveam dureri. Injectia a inceput sa isi faca efectul si de la brau pana la degetele de la picioare nu simteam mare lucru. Am iesit la plimbare pe hol, m-am dus la baie si m-am uitat in oglinda. Eram eu cu mine si ma priveam lung. Vedeam ca fata imi era brazdata de broboane de transpiratie si ca aveam o culoare pe care nu o recunosteam. Dincolo de toate aceste schimbari, eram eu “pitita” intr-un colt, sfioasa si panicata! Mi-am repetat ca nu mi se poate intampla nimic, ca mai am putin si nu o sa mai fiu singura niciodata, o sa dau nastere unei fiinte. Esti puternica Anca, imi tot strigam in oglinda!!!

Cam toata dupa-amiaza, am facut ture pe holuri si pe la 18:00, nu mai puteam fi asa de zambareata! Luasem de acasa o carte sa citesc (cred ca Simbolul Pierdut de Dan Brown), dar si cateva carti cu bancuri. Nimic din ceea ce citeam nu imi stapanea gandul si durerea iesea mereau la suprafata, triumfatoare si din ce in ce mai intensa!

 Stateam pe marginea patului si auzeam echipa mea de medici cum aduc pe lume o fiinta in cealalta sala de nasteri prin operatie de cezariana. Ochii mei erau pironiti pe limbile ceasului si toropita de dureri, fara vlaga, plina de emotii  de nedescris nu imi venea sa cred ca mai am putin si o sa ma intalnesc cu “locatarul” burticii mele. Magic momentul acela, sublim si plin de o dragoste pe care o sa o port in suflet toata viata!!!

La 18:30 echipa de medici, a inceput sa vina usor, usor catre sala unde imi respiram durerea fizica ca in interior eram coplesita de moment. Impreuna cu moasa am incercat sa aducem copilul aproape de expulzie pe patul de travaliu.

M-a invatat cum sa respir, cum sa imping eficient si eu am crezut ca am retinut. La 18:50 eram pe masa de nasteri si impingeam ca o descreierata, dar fara nici un rezultat, copilul nu reusea sa scoata nasucul la aerul nostru. M-am ridicat de pe masa si am impins si din picioare, nimic!

Medicul ma incuraja, o asistenta ma tinea de mana, imi tampona fata si eu i-am spus ca o vreau pe mama mea cu mine. – Esti cu mine si esti in siguranta, mi-a soptit ea, doar impinge, mai ai putin!!!! Hai Anca, hai Anca, doar asta auzeam….in acel moment m-a pufnit rasul.

M-am trezit ca o nebuna, intrebandu-le pe fete, daca stiu bancuri ca mie imi statea unul pe limba…l-am spus intre 2-3 impingeri, dar mi-am revenit din acel moment penibil si am inceput din nou sa gandesc….

Si iar, si iar….nimic. Copilul avea bataile inimii mai incete si mie imi tot puneau masca de oxigen pe fata. Atunci mi-am dat seama ca eu nu respiram cum trebuie si nu impingeam cum trebuie. Nu imi ajutam copilul si am avut un moment de panica. Intre timp se schimbase tura si venise si moasa nr 2 care ma apasa cu putere pe burta, mama ce imi venea sa ii trag cativa pumni!!!

Nu mai puteam respira si moasa ca o nebuna, ma tot apasa pe burtica. Am cerut sa mi se deschida geamul si o fetita care asista (rezidenta), ma intreaba daca ma doare. I-am spus ca nu si in aceea clipa, am simtit ca pot. Am impins pana am simtit ca toti muschii ma dor si toate arterele din corp incep sa sa dezintegreze si…………o lumina calda si incredibil de palpabila, mi-a izvorat din corp. Copilul meu, primul meu copil, era in bratele domnului doctor si a inceput sa planga atat de puternic, incat m-a chemat inapoi din acel taram linistit spre care ma indreptam. I-am sarutat chipul si am simtit trupul mic si cald langa al meu!

Sub efectul tuturor acelor ore de asteptare dureroasa, imi priveam copilul cum este sters si infasat si tot repetam la nesfarsit cu voce tare: “nu imi vine sa cred”,  ”nu imi vine sa cred”, pana cand cineva m-a oprit. Totul s-a intamplat la ora 19:30 si ramane ora la care eu am inceput din nou sa cred ca exista minuni. Noi, oamenii suntem minuni…..

Ce a urmat dupa, nu are sens, e fara valoare……eu am ramas cu secundele acelea in care la propriu am dat viata din viata mea si atat!

Iubesc fiecare respiratie si fiecare atingere a copiilor mei!!!

CU DRAG……