In fiecare zi, inca de dimineata, imi propun ca atunci cand o sa ajung acasa seara, o sa ies cu fetele la plimbare.

Seara, sunt uneori atat de obosita mental mai mult decat fizic, asa ca plimbarea se amana. Si se amana de cateva zile. Si fetita cea mare, imi spune: “Mi-ai promis mama mea buna, numai 5 ore mergem in parc, doar atat”!!!

Si cum bine va imaginati, ma termina copilul si ma face sa ma simt vinovata. Datorita sentimentului de vinovatie, aseara, ne-am imbracat ca divele si am iesit in parculetul nostru mic. Am mers cu fetele de manuta, fiecare de o parte si de alta a mea, cu multa fericire pe chip ca in sfarsit am reusit sa iesim ca fetele.

In parculet, multi copilasi cu mamici, bunici, tatici,  fete cunoscute si mai putin cunoscute. Fata cea mare si-a inceput joaca independenta ca de obicei si eu incercam sa nu ma comport ca o closca si sa o las sa isi faca treaba singura.

Asa am inteles eu in judecata mea de mama, ca cel mai bine ar fi pentru copil daca s-ar descurca singur. Asadar, ma distram copios cu cea mica la tobogan, iar cu un ochi, ma uitam dupa Paula. Se juca cu niste copilasi mai mari, sau incerca sa se integreze in joaca lor. Flavia se suia pe tobogan si se dadea pe burta, intr-o veselie de zile mari.

La un moment dat, am auzit un copil plangand si m-am uitat exact dupa Paula, nu am gasit-o cu privirea, dar o mamica imi striga ca a fost lovita de un baietel. Nu am avut nici o reactie disperata, nu am fugit, nu am tipat, nimic. Am mers linistita la fetita si am observat ca plangea cu lacrimi de crocodil.

Mama: Ce s-a intamplat Paula?

Paula: Acest copil m-a lovit, mama (pe fata ei era o  ciorba de lacrimi si mucisori)!

Mama: A fost doar o greseala Paula……si in acel moment, o bunica cu o falca in cer si una in pamant, s-a napustit asupra baitelului de vreo 7-8 ani si acolo in vazul tuturor, il palmuia la fund si pe unde mai nimerea. In acelasi timp il mustra:

- Ti-am spus ca nu mai vin cu tine niciodata in parc? Lovesti copiii si nu te joci cum trebuie! Esti un prost si jumatate si jap-jap-jap (copilul plangea isteric si bunica il altoia de zor).

Va spun, ca fost cel mai cumplit moment acela cand, fetita mea cea mare cu ochii ei rosii de plans, privea cum bunica isi lovea nepotelul. Drumul parcurs de ea cu privirea, spunea multe si era complet socata. Eu de asemenea, eram disperata sa nu vada asa ceva si m-am dus cu blandete spre acea bunica si i-am spus:

- Va rog, nu il mai loviti, privesc ceilalti copii cum si nu se simte bine, Paula a inteles ca a fost doar o greseala si uitati vine sa ii spune ca il iarta. R, iti ceri scuze pentru ca ai lovit-o ii spun eu? Nu, imi raspunde el si fuge…. merg dupa el si ii spun ca e in regula, am inteles ca a fost o greseala. El imi spune:

- Tot timpul face asa, tot timpul ma bate!!

………………………………………………………….

………………………………………………………….

Si Paula iar incepe sa planga si eu o intreb unde a lovit-o?

Paula: In spate mama, ma doare!

Ii spun ca alerga si din viteza s-a lovit de ea, ca a fost doar o greseala. Ea imi spune ca nu e asa, baietelul a lovit-o sigur. Eu sunt intr-o situatie cam nasoala si daca imi imaginam ca o sa am raspunsuri sau sugestii la comentariile copilului meu, iata-ma descoperita, fara sa pot spune un cuvant.

Paula s-a calmat pana la urma, am mers la R. si i-am spus sa ii spuna ca il iarta, iar ea printre lacrimi din nou, spune:

- Iarta-ma! Nu mama, nu trebuie sa ii spui sa te ierte el, trebuie sa ii spui ca il ierti. Ai fost doar in fata lui si de asta te-a atins. A spus ca il iarta, iar R. si-a cerut si el iertare.

Stiu ca a lovit-o intentionat, nu a fost in regula ca bunica l-a altoit de fata cu toti din parc, nu am avut nici o reactie de proasta calitate, pentru ca ma ghidez dupa propriul principiu: copilul meu intelege daca eu stiu sa ii explic, nu e nevoie sa tip la el, e nevoie sa se concentreze la ce ii spun eu si sa inteleaga. Stiu ca asta este metoda mea de educatie, nu da roade mereu, dar nu pot ridica mana la ea. Nu, cand stiu ca a stat la mine in burtica, nu cand stiu cati kilometri am facut si cate cantece i-am cantat. Nu, cand stiu cum a stat la sanul meu, 1 an si 5 luni. Nu, pentru ca ma lovesc pe mine daca o lovesc pe ea. Consider ca eu nu sunt un om de calitate daca imi lovesc copilul si nu vreau sa ii simt frica sau dispretul cand o sa fie suficient de mare sa inteleaga.

In drum spre casa, am legat acest episod de ziua de azi: 26.09.2014 Ziua Internationala a Pacii! Stiam ca la gradinita o sa aiba o petrecere cu activitati in acest sens si i-am spus ca iertarea este cel mai frumos sentiment si duce la mentinerea pacii intre oameni.

Paula: E frumos mama sa iertam si sa iubim, trebuie sa avem pace intre noi oamenii, asa e? Eu l-am iertat pe R., asta inseamna ca am facut o fapta buna si sunt buna. Acum e pace, mama?

E pace Paula!

Cu drag, by Anca.