Azi, se implinesc fix 10 ani de cand mi-am luat zborul de pe meleaguri oltenesti si am plecat in lumea asta mare.

Ca am plecat de acasa, “vina” mereu o s-o poarte mama mea, care a vrut pentru mine: carte si iar carte. La aproape 530 km distanta de casa, acolo mi-am gasit locul vreo 5 ani. Cei mai frumosi, mai productivi si mai emotionanti ani din viata mea.

Dar sa revin in 2004, cand imi faceam bagajul pentru “Mecca”. Tin minte ca mi-am luat haine multe, paturi groase cu tot cu plapuma, perna, covor, ce sa mai zic ca am avut pe acolo si hartie igienica (ca doar in Galati nu gaseam hartie igienica) si conserve (imi facuse mama mea toata vara si ce bine mi-au prins) si mult curaj am avut acolo in bagaje.

In acea perioada bunicul meu patern era foarte bolnav, m-am dus la el sa imi iau ramas bun inaintea de a pleca si i-am spus:

- Te rog din suflet sa ma astepti ca in 2-3 saptamani, ma intorc acasa!

Nu mi-a raspuns, doar a dat aprobator din cap. A fost ultima oara cand l-am mai vazut in viata. A plecat, chiar in ziua cand a inceput anul universitar (primul meu an de facultate). Eu am aflat abia peste 3 saptamani. Nu am iertat niciodata ca mi-au ascuns, dar acum stiu ca mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa nu il mai vad in viata. Sunt 10 ani fara el si in inima mea, el este mereu o amintire discreta, inteleapta si iubitoare. Te iubesc pentru timpul daruit mie in copilarie, pentru sfaturile potrivite si pentru ca, cu tine am fost pentru prima data la dentist si de atunci nu imi mai e frica de stomatolog…..:(

Drumul pana la Galati a fost lung si obositor. Azi imi amintesc seara aceea cand am vazut pentru prima data luminile din zona Falezei Galati: Wowww, extraordinar, am ajuns in paradis, am exclamat!

Dupa ce m-am instalat si parintii au plecat cu ochii in lacrimi, m-am prabusit in pat, plangand cu sughituri. Degeaba incercau colegele mele de camera sa ma linisteasca, eu nu ma puteam opri. Eram singura si atunci am realizat ca acolo eu sunt a nimanui. Eram eu si cu mine, eu si cu gandurile mele. Daca eram bolnava, ma tratam singura, daca imi era foame imi faceam singura. Cumparaturile trebuiau facute in asa fel incat sa imi ajunga banii pana parintii imi trimiteau altii. Clasicii 10 bani de azi, erau pentru mine o avere, erau painea pe o saptamana si tineam cu dintii de ei.

La camin, am gatit pentru prima data in conditii vitrege: la resou langa toaleta, fasole si varza, durata-peste 3 ore. Am fost asa mandra de mine. In camera, fetele erau mai mari ca mine, azi imi amintesc cu drag de ele si le iubesc ca de la ele am invatat atatea. De la Dorina, am invatat cum sa fac salata de varza (rosie de Tecuci), de la Ema si Alina am invatat franceza (stiu ele cum), am invatat sa ma machiez urmarind-o pe Alina care ma fascina cum avea ea timp mereu pentru machiaj si eu nu. Fetele astea 3, au ramas in inima mea pentru toata viata, ele nu stiu, dar eu am invatat multe uitandu-ma la ele in fiecare zi. Va multumesc ca m-ati facut sa ma simt ca acasa cu voi si iertati prostia mea de atunci, azi daca v-as avea in fata, v-as imbratisa puternic!!! Si au mai fost oameni extraordinari in viata mea de camin, dar numai una m-a invatat sa ma spal cum trebuie pe cap (de doua ori, mereu), multumesc Alina, te iubesc!

Am fost complet absorbita de viata de acolo si de cursurile la care mergeam cu mare constiinciozitate. Am devenit moldoveanca timp de 5 ani  si azi, dupa 10 ani, sunt mandra de orasul in care mi-am construit viata. Imi e dor de el, imi e dor de mirosul de tei, imi e dor de mirosul Dunarii, imi e dor de colegi si de cei mai minunati profesori-oameni pe care i-am cunoscut in viata mea.

Va multumesc tuturor celor de acolo!!!

Ps: Tot acolo, l-am descoperit si pe el (sotul meu), sfios, blond, cu ochi albastri, iubirea vietii mele!!!!

Cu drag, by Anca!