Azi, este una din acele zile cand ma trezesc cu dor de “acasa”. Si cand ma gandesc la casa, ma gandesc la parinti, bunici, prieteni.
Dar azi, imi e dor doar de bunici!
Ei ma iubesc fara sa le pese de nimic, ma iubesc asa cum ma iubesc fetele mele, pur si simplu. Ei nu au intrebari “academice” pentru mine, ei nu ma intreaba filozofii, ei pur si simplu vor sa stie daca sunt/suntem sanatosi. Si glasul lor curge atat de “mieros” prin telefon, stau si ascult, ii ascult cum imi insira la “up-daturi” din viata lor, eu ascult cu rabdare, stiu ca vreau sa ascult.
Ei sunt atat de bolnavi si batrani, dar eu ii vad la fel: “Regele” si “Regina” sufletului meu!
Sunt prea prinsa in lumea mea galagioasa, alerta si plina de necunoscut si ma deconectez destul de greu, parca nu mai am timp sa ascult, nu mai am timp sa am rabdare. Dar ii ascult, ascult orice vine de la ei, imi doresc sa le pastrez vocea in minte si in inima, imi doresc sa imi vorbeasca toata viata, ii iubesc cu cea mai mare pretuire posibila.
Paula, fetita mea ce mare, nu accepta inca, ideea de a sta la bunici, fara noi, parintii.
Atunci, plina de entuziasm, imi “suflec” gandurile si ii insir povesti magice, extraordinare, traite de mine cu bunicii. Ar trebuie sa simtiti macar o data, acest sentiment. Simt cum inima mea o ia la galop, mi se lumineaza fata si imi apar in ochii plini de lacrimi, amintirile cu bunicii:
Wow, Paula…cand eram mica asa ca tine nu imi doream decat sa stau cu bunicii. Era un taram magic acolo la ei. Mi se indeplineau toate dorintele, acolo puteam avea exact ceea ce imi doream, acolo era totul. Ma jucam toata ziua, construiam castele din haine si scaune, mancam in micul meu castel, “servita” de bucatareasa sefa: bunica; seara jucam carti cu regele castelului si adormeam cu povestile magice ale reginei. Ziua imi parea plina de lumina, trebaluiam prin castel si conversam cu bunicii, ei ma invatau, ma invatau sa fiu buna in viata, sa fiu puternica, sa spun ceea se simt, sa iubesc dincolo de limitele mele omenesti, sa iubesc cu putere si determinare.
Dragostea lor pentru mine, am simtit-o mereu ca pe ceva unic, ceva simplu si acolo inca de la inceput. Ei nu au invatat sa ma iubeasca, ei m-au iubit dintotdeauna. Bunicii mei s-au nascut sa iubeasca!
Ei, iubesc fara nici un complex, iubesc pur si fara asteptari, simt ca iubirea lor e nepretuita, e plina de lumina, calda, ei sunt lumina mea si azi sunt cu gandul la ei.
Eu, traiesc pe alt taram, al lor stiu acum ca e magic, al meu e plin de nou si cateodata plin de dragoni, razboi, neprevazut, dar stiu ca pot “scapa” daca ajung mai des, macar cu gandul la ei. Va iubesc dragi fiinte, va iubesc vocea si am sa fac cumva sa o aud mai des!
Chiar daca nu va am in fata, imi imaginez, cu voi am invatat sa imi imaginez si asta fac tot timpul cand imi e dor de voi sau de ai mei, imi imaginez. Daca avem un pic de imaginatie, putem schimba totul!!!
Cu drag,
Anca