Într-o zi, am devenit mamă!

Cele 9 luni în burtică, au fost atât de wow, încât am uitat să mă pregatesc pentru feeria de dupa.

E totul atât de mirific atunci când stai ca prostul şi asculţi la alţi părinţi cum îşi spun poveştile despre progenituri, atât de palpitant, încât vrei să încerci şi tu senzaţiasublimă/extrapământeană.

Hihi, îmi spun acum şi mă “holbez” cu vădită invidie la toţi care încă mai joacă o tablă, un remi, sau un şah în tihnă şi “pi” loc mă transform în drăcuşor cu furcă (AC/DC), dorindu-le “răul” acesta pe care îl am eu!

Şi visez la zile lungi/interminabile, cu o Anca: baricadată de popcorn şi seriale, cărţi fără număr de pagini, cola cu covrigi (reţetă de la o mămică eroină, care sper să se “simtă”), plimbat pe munte şi prin munte şi tolăneală la soare/în zăpadă, să-mi aud gândurile astea nemernice, ore în sir!!

Zbang, un bobârnac realist peste “scăfârlie” şi revin: “Mama” vreau la deseeeneeeeee, vreau să mănânc, vreau jucăriiiiiiiii, pierd noţiunea timpului şi o iau razna, făcând la “telecomandă” tot felul de “treabă” inutilă: strâng jucării la infinit, citesc şi inventez poveşti nemuritoare, spăl şi calc rufe în neştire, adorm în neştire, si vin “orele mincinoase”:

-          Mă pun în pat fericită, frântă cu ochii neochi şi înghit un oftat de plăcere băloasă, în sfârşit fetele dorm!!

-          Mă trezesc în 5 minute, cu o Anca făcând rugi îndurătoare către toate stelele posibile:

-          ”nu te trezi acum”, “doar ce te-am pus în patuţ”, “de ce mi se întâmplă numai mie”, “măcar juma’de oră, te rog, te rog”….etc.

-          Plimbat în braţe, eventual un tril-lil afon şi e gata de aşezat în patuţ, prima dată;

-          Mă pun în pat,ţinându-mi respiraţia şi vorbind paranoic cu patul, să nu mai scârţăieJ;

-          Mă ademeneşte somnul, iubitul meu şi….o aud pe fata cea mare cum mă strigă că vrea “apiţă”, a doua oara;

-          Mă uit la ceas şi e tot ora 1:00, nu mai trece timpul. Se trezeşte din nou cea mică şi mă uit din nou la ceas, tot ora 1:00, a treia oara. Ma gândesc că mi-au cedat toţi neuronii şi mă  mai uit din nou: 5:00 dimineaţa, a patra oara??

-          Turbată de mirare, nu îmi găsesc gândurile şi pentru o clipă, paralizez că nu o să mai pot vorbi. Ce magie mi s-a întamplat, a cincea oara??

-          Unde e fraţilor, noaptea mea? Unde a plecat?….şi de ce ele se odihnesc şi eu nu, a şasea oara??

-          Frustrată, mă pun în pat şi mă plimb pe pereţi până aud tramvaiul, mai sunt 2 ore şi mă trezesc!

-          Ciudat, asta se întâmplă de vreun an încoace şi eu încă rezist, rezist….ce fixativ puternic sunt?

Da, eu sunt Anca fixativa, trează oricând, mama şi soţie la discreţie!

Ma gandesc să îmi fac nişte analize, nu cred ca noi, mamele mai avem acelaşi ADN.

Asta e noaptea mea bufnicioasă, dragii mei, dar zilele sunt mai palpitante, încep şi se termiă cu “drago-monştrii” mei iubiţi şi mai pot, mai vreau şi nu cedez, urmează “orele mincinoase”, “best scary movie ever”.

Prin facultate, am văzut un film de groază care mi-a dat palpitaţii (Gothika) şi încă îmi mai aud inima făcând lup-dup.

Dar nici un film de groază nu se compară cu trezitul în miezul nopţii şi senzaţia de aceeaşi oră la infinit. Jur că e terifiant!!

Imi pun mereu,întrebarea:

Cine a inventat, “bombardarea oului”??

Dacă a fost doar legea naturii, să facem oameni din oameni, atunci transmitem plecăciuni eterne, dacă totuşi suntem experimente SF, e aiurea, dacă nu găsim sentimente pentru minunea de a fi părinţi, înseamnă că ceva/cineva  dincolo de întelegere, ne-a vrut binele!

Deci, dacă vă treziţi noaptea şi e aceeaşi oră, nu aveţi copii şi sunteţi sănătoşi apparent, propun analize timpuriiJ. Daca sunteţi părinţi şi aveţi acelaşi simptom obsesiv ca mine, e în regulă, suntem sănătoşi, VEŞNIC PĂRINŢI.