Ştie cineva să răspundă oare la întrebarea următoare?
Ne naştem fericiţi şi pierdem acest sentiment datorită societăţii în care intrăm sau nu ne naştem cu nici un sentiment şi le copiem de la familie, mai târziu de la apropiaţi, oameni necunoscuti?
Eu, una tind să cred că m-am născut fericită, şi aşa începe mica mea povestioară dragilor:
În drum spre gradiniţa fetiţei mele celei mari, merg cu autobuzul, un autobuz cum sunt multe din Iado-Raiul meu Bucureşti, adică sleioase/jegoase/cu mirosuri de îţi mută nasul la câteva blocuri distaţă/infecte şi în special cu oameni, pe al căror chip se citesc sute de poveşti, eu una inventez pentru fiecare chip, câte o poveste.
Dar uneori, stând şi uităndu-ma pe geam, în picioare, transpirând, cu ochii mereu pe geantâ (în (cazul de faţă, ghiozdan că sunt încă scolăriţo-doctorand), aud frânturi din conversaţii!
În faţa mea, se aşează pe un scaun, o fetiţă de vreo 6-7 anişori de mână cu mama ei.
Autobuzul porneşte, nimic ciudat, dar atunci aud….”mama te iubesc”!!!! Mama îi răspunde că şi ea o iubeşte şi pe ea şi pe surioara ei. Eu mă fac “fleaşcă” şi dacă vă amintiţi desenele acelea în care apare un balon deasupra capului personajelor, eu îmi imaginez, cum mă dau jos din autobuz şi împing atât de tare, încât într-o secundă sunt şi eu lângă fetiţa mea şi îi spun cât de mult o iubesc!
Mă dezmeticesc şi zâmbesc mămeşte, cum numai noi mamele putem şi în continuare sunt fericită, aud cum mama şi fiica vorbesc despre litere/scriere şi cum mama, îşi învaţă puiul de ce litera “Z” din cuvântul zăpadă este la sfârşit şi nu la început cum spune fiica. Adorabil acest moment, coboară şi se pierd în multime, eu rămân în schimb cu FERICIREA!!!
Ajung la gradiniţă, unde copilaşul meu fuge în braţele mele şi începem ritualul anevoios de dezbrăcare-îmbrăcare! Facem asta la unison cu colegul ei şi eu cu mama lui ne conversăm despre ale noastre. Ieşim împreună din gradiniţă şi mergem să le luăm covrigi, da aţi auzit bine covrigi. Sunt preferaţii lor, noi acceptam şi cât ei îşi mănâncă aproape nepăsatori unul la altul covrigul, noi sporovoim în continuare!
La un moment dat, trece din senin o doamnă printre noi:
- “Să vă traiscă, să fie sănătoşi şi la mulţi ani’!
- “Am observat ca ambii mănâncă covrigi, sunt foarte frumoşi”!
Noi, uimite fiind de intervenţia acestei doamne, îi multumim frumos, dar doamna aceea cu faţa luminoasă, ochi calzi şi plini de mii de vibraţii pozitive, cu un palton verde şi trecuta de 60 de ani, nu îşi terminase monologul:
-“ Stiţi că şi eu sunt educatoare şi acum vin de la gradiniţă, unde educ 20 de copii, dar văzându-i pe ai dumneavoastră, îmi pare că nu am lucrat azi deloc cu ei, îi iubesc”!
Noi, ne uităm cu seninătate la respectiva doamnă şi ne înmuiem la auzul acestor cuvinte.
-“ Am sute de copii pe care i-am educat, şi azi au şi ei la rândul lor copilaşi, eu nu am copii, dar îi iubesc pe toţi, ca şi cum ar fi ai mei”!
Eu una, rămân aşa, cum îi place soţului meu să spună, mască şi din ochi simt că se întrezăresc lacrimi nechemate, izvorate atât de natural. Am atâta respect pentru imaginea omului care îmi stă pironit în faţă, încât îi cer să mă lase să o pup, deşi nu o cunosc, pur şi simplu o iubesc în acel moment.
Ea continuă nestingherită să spună:
-“ Mă simt extraordinar de bine, de tânără şi mă simt mai bine ca la 20 de ani atunci când văd copii”!!!
Eu, rămân rapid fără cuvinte şi nu des se înâmplă asta, după cum bine ştiţi.
Îi spun că o respect şi îi doresc sănătate. Ne spune că o să încerce să treacă în fiecare zi la aceeaşi ora prin faţa grădiniţei, în speranţa ca o să ne mai întâlnească. O privesc plecând şi simt din nou FERICIREA cum mă inundă. Atunci, plecând spre casă cu fetiţa mea, spun cu voce tare: sunt fericită!!!
Oamenii sunt frumoşi toţi, noi îi vedem în multe feluri, punem în scenariul nostru fericit şi oameni necunoscuţi???
Relatarea acestei experienţe, mă face să simt cât de perfect suntem noi construiţi, cât de puri ne naştem şi cum ne murdărim în lungul nostru drum prin viaţă, cât de fragili suntem şi cum putem redeveni puri!
Fericirea este pretutindeni!