Tărâmul fetei

Fericirea așa cum o înțelegea ea pe atunci, venea numai când urca în propriul RAI. Erau câteva scări, cei drept din lemn, uzat și bătut de ploi, șubrezit și cu trepte lipsă, dar își găsea mereu drumul. Ajungea mai ales în acel RAI, în zilele când simțea prin toți porii, miros de iarbă proaspăt cosită și hârtie stătută, așa dintr-o dată. Știa că în locul ei preferat, tot ceea ce era palpabil și real nu o să mai existe. Chiar dacă timpul acolo era scurt, ea făcea să însemne o viață întreagă. Avea nevoie să iasă din realitate și să pătrunda în acel tărâm plin de verde și o liniște de nedescris.

Anii au trecut și fata aceea a crescut cu o mulțime de emoții, cu gândul la locul ei unic și secret, a crescut cu principii și cu țeluri, a crescut cum și-a imaginat. Și-a imaginat, o viață trăită în tihnă.

Da, tihna unui râs zgomotos care sparge liniștea unei dimineți ploioase, tihna unor cuvinte potrivite spuse în acele momente, tihna unui plâns din toți rărunchii, tihna unei iubiri trăite dincolo de trup, tihna unui om care nu face rău. Și ce sfaturi să îi poți da unui om atât de liber, ce să-i spui și cum să îi spui că nu e timpul lui, nu e locul lui, nu e potrivit să creadă în TIHNĂ?

Nu va fi timpul ei niciodată, dar locul acela secret îi dădea putere chiar dacă știa că lumea e un loc hain și plin de primejdii. În RAI-ul ei unic, timpul căpăta altă formă și șoaptele îi ghidau mintea și pașii spre TIHNĂ.

Atât de puțin cer unii oameni și totuși atât de mult pentru cei din jur. Atât de mult spațiu și totuși atât de mulți oameni care ți-l invadează, fără să le pese. Pentru acea fată, spațiul ei era numai și numai al ei și îl apăra cu toată forța. În acel spațiu, a lăsat de-a lungul timpului, oameni cu care ea a rezonat. Acei oameni, au călcat pe potecile din grădina ei, dar niciodată nu au ajuns la esența ei.

A confundat de multe ori, dorința de a face bine cu o formă a iubirii, a ajutat cât și cum i-au permis resursele, a țipat și a plâns pentru mulți, a lovit cu pumni imaginari când alții i-au distrus din flori, a iertat sau așteaptă la rândul ei să fie iertată.

Și totuși, esența ei nu a fost atinsă de nici o ființă care roieste în jurul ei, pentru că fata asta e ca un stup. Se încarcă cu emoțiile din jurului ei, le procesează și se “autodistruge” pentru a le oferi cu bunătate, înapoi celor care o așteaptă in viaţa lor. Sunt mulți care îi simt/miros aura acestei fete, dar nici măcar unul nu vede prin ea.

Dar stați, unul a văzut cu mult timp în urmă prin ea și s-a simțit atât de singur, încât nu și-a putut imagina o întreagă viață, fără ea. El se simțea la fel ca si acea umbră care aleargă după noi la infinit și niciodată nu va putea forma intregul!

Văzând el această ființă, ochii au căpătat o cu totul altă nuanță, pielea a început ușor să îi vibreze ca la un cutremur, inima i-a spart pieptul pentru a se atașa la bucata fetei, vocea lor s-a contopit într-un ocean de șoapte pline de muzică, muzica divină. Acele două corpuri neînsemnate, aruncate în acest Univers, s-au găsit și se țin încă atât de strâns, încât nici o forță știută sau neștiută, nu ar putea să le despartă, poate doar să le dezintegreze la unison!

 By Anca A.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>