Un fir de nisip, apoi un omuleţ care se desparte de mamă prin tăierea cordonului ombilical, care se desparte de mamă, atunci când se termină alaptarea, atunci când intră în societate, cine spune atunci că, totuşi copiii sunt ai noştri?

Îmi încep şi eu viaţa pe un blog, blogul meu, azi în prima zi de gradiniţă a fetiţei mele celei mari (doar 2 ani si aproape 8 luni), de care sunt/suntem mândri! Eu cred că există două feluri de parinţi: unii care se nasc să facă această meserie şi cărora nimic nu li se pare greu (neîntâmpinând dificultăţi în a o exercita) şi parinţi care sunt începători, sau care nu sunt încă pregătiţi şi cărora le este foarte greu să se acomodeze cu noul venit în familie!

La noi a fost uşor şi pur şi simplu am ştiut încă de când mi-am cunoscut soţul, că o să am copii şi o să-i iubesc, deja eu iubeam ideea de a avea copii.

Primul nostru copil Paula, pentru că aşa am hotărât, încă de când mi-am cunoscut socrul, (Paul) să o numesc, este cel mai dorit copil, iubit, venerat şi de nepretuit dar, pe care îl  şlefuim în fiecare zi.

Până nu demult, îmi amintesc cum eram atunci când nu aveam copii.

Dar de cand avem copii, viaţa noastră, parcă a fost ştearsă şi amintirile sunt vagi. Cumva avem parcă propriul nostru sistem de ştergere atunci când suntem parinţi şi eu spun, sincer că nu îmi pot imagina viaţa fără fetele mele. Nu îmi mai amintesc cum eram eu, înainte, ci mă văd pe mine cu fetele în trecut, în prezent şi în viitor!

Din prima mea zi de gradiniţă, am amintiri foarte puţine, insa am vagi aduceri-aminte: cum nu reuşeam să scriu cifra doi şi mereu îmi ieşea ca o lebadă, mă văd şi acum exersând şi vizualizez hârtia pe care am făcut multe încercări până să reuşesc. Îmi amintesc fericirea de pe chipul meu, atunci când într-un final am reuşit; îmi amintesc de doamna educatoare care era foarte exigentă şi mereu ajungea să ne certe, cred că aşa întelegea ea, că ne face pe noi atenţi, de fapt nu reuşea decat sa ne imprime frică!

Îmi amintesc că aveam o tablă magnetică pe care învăţam să numărăm crescător/ă, utilizând fructe (mere, pere).  Mă văd pe mine, îmi venise rândul, nu am reuşit să pun toate merele în ordinea corespunzatoare şi o văd pe doamna educatoare care ţipă la mine şi ma atenţionează fizic, tragându-mă de par.

Ce să fi înţeles eu la 4-5 ani din acest comportament?

Atunci, îmi inspira frică, acum, doar înţeleg, sunt capabilă să înţeleg şi să corectez/să mă corectez pe mine ca părinte.

Consider ca nu am greşit eu ca şi copil, ci am convingerea că sistemul şi oamenii, care cred că fac cu onoare parte din el, sunt încă aşa cum erau şi atunci când am început eu gradiniţa!!!!

Pentru prima zi de gradiniţa a Paulei, mă tot pregătesc de ceva timp, mi-am dorit să aleg, să cercetez şi să iau cea mai bună decizie. Bineinteles, că nimic din ceea ce mi-am dorit şi căutat nu s-a putut găsi, pentru că da, noi mamele aveam o capacitate, de fapt cred că este un simţ foarte bine dezvoltat, de a agita/exacerba, aproape tot ceea ce are legatură cu copiii lor!

Aproape un an de zile de căutări şi nu o să ghiciţi cum am ajuns să aleg gradinţta pentru fetiţa mea!?

Da, de pe facebook. Pur şi simplu un link cu gradiniţa pe peretele meu şi o simplă căutare de mama care vrea să ştie tot şi bang…am reusit să stiu, practic în cinci minute: cum se numeşte, unde se află, ce oferă şi cât înseamnă toate acestea pentru noi, din punct de vedere financiar. Doamna directoare, a rezonat cu mine, încă din prima clipa, când i-am auzit vocea. Este o femeie blandă, cu trăsături de mama, cum îmi place mie să văd în femeile pe care le întâlnesc în drumul meu, cu o deosebita putere de ascultare, pentru ca îmi imaginez că are în fiecare zi de-a face cu fel şi fel de tipare de mame şi a devenit cred eu, un fel de “psiholog matern” de primă clasă!

În aceeaşi săptămână, am stabilit şi o întâlnire, la care am mers ca de obicei cu pacea şi optimismul care îmi guvernează paşii, împreună cu fetiţele mele şi cu doamna care mă ajută la creşterea lor!

Paula a fost încântată de tot ce s-a întâmplat acolo, s-a jucat cu ceilalţi copilaşi, care au aproximativ aceeaşi vârstă, numai câteva lunişoare îi despart. Totuşi, după tot ce s-a întâmplat acolo şi tot acest cumul de sentimente pe care îl simt eu, am emoţii pentru mâine dimineaţă. Acum e ora 01:05 noaptea şi eu mama, nu pot dormi încă, este un sentiment care mă ţine trează şi sper să scap de el mâine şi să fim puternice, pentru că ce se poate întâmpla, decât ca fetiţa mea să păşească în colectivo-societate?

Cu vadit entuzism, am plecat în drum spre gradiniţă, fetiţa mea zglobie, era toată numai un zâmbet!

La grădiniţă, ne-a întâmpinat Miss Sorina, educatoarea, o fiinţă specială, cu mult calm, voce duioasă, perfectă, am gândit eu! După ce ne-am echipat de “muncă”, a început primul stadiu: explorarea:)

Eu, am stat cuminţică într-un colţ şi priveam, cum copilaşul meu, devine copilaşul altora, al copiilor, al doamnei educatoare. Mintea mea zburda fără griji prin alte locuri şi am considerat că e timpul să plec, foarte puternică şi stăpână pe situaţie.

La plecare, “te iubesc mami”, “te pup mami” şi asta a fost totul. În drum spre casă, nimic, nici măcar o lacrimă, suspect, îmi spuneam eu!!!

Acasa, am stat toată ziua cu ochii pe telefon, din oră în oră, verificam să văd dacă nu cumva am vreun apel pierdut, nimic. Ziua a decurs minunat, eu împreună cu fetiţa cea mica, iar seara am mers aproape alergând, să o iau de la grădi. Acolo, fetiţa mea, nu mai contenea cu joaca, voia să mai stea “un pic, un pic”. În drum spre casă, mi-a cântat o noua melodie!!

Acasă însă, puternica mămică a cedat şi am plâns cu fetiţa mea cea mare în braţe, iar ea mi-a luat obrajii planşi în mânuţele ei mici şi mi-a spus cu sinceritate de copil: “nu mai plange, merg şi mâine”!!!

Sunt MAMĂ, am voie să plâng, poate că am greşit că am plâns în faţa ei, dar lacrimile, după cum bine stiţi, nu ţi le poţi stăpâni mereu.

Deşi a trecut şi prima zi de grădiniţă pentru ea, pentru mine, nu o să treacă niciodată, Paula e fetiţa mea mica, dulce, primul meu copil şi încă nu a început să crească atât de mult!

În timp, asimilez tot ceea ce mi se întâmplă, încerc să fiu puternică şi merg înainte, e mersul firesc al vieţii!

Simt îin fiecare zi acest sentiment înălţător de a fi mamă, care mă inspiră să fiu un om mai cald şi mai bun pentru oamenii de lângă mine!!