Ajutor, ajutor…

2003…….

Mă întorc de la școală prin frig și simt cum acesta îmi mușcă din carne. A plouat și apa mi-a intrat în pantofi. Mi-au amorțit degetele de la picioare și cu fiecare pas, apa pătrunde și mai adânc în pantofi, în ființa mea care se cutremură. Acum frigul a ajuns în zona mijlocului și deja  sunt amorțită. Abia aștept să ajung acasă și să mă pierd sub plapumă. Tot drumul mă gândesc numai la căldura din soba și eu torcând ca un motan, fără să îmi pese de nimic. Cred că am avut o zi proastă sau simt că ceva straniu e pe cale să se producă. Simt ceva iminent, deasupra capului ca un topor care atârnă și am o stare de anxietate. Ajunsă acasă mă dezbrac de hainele umede și mă bag sub plapumă. Nici măcar nu îmi e foame, doar aștept să adorm și să îmi încălzesc trupul. Adorm și visez…

Mă trezește cu lacrimi în ochi o sirenă a unei ambulanțe și nu îmi dau seama dacă e real sau am visat.

Pur și simplu îmi simt partea de jos a corpului amorțită și nu mă pot mișca. Piciorul drept deja nu îmi mai aparține și inima imi bate cu putere.
Îmi revin din somn și strig după tatăl meu să îi spun că nu mă simt bine. Îi spun că am visat o ambulanță care venea după mine, ceva rău mi se întâmplase, am o durere “€œmuta” în partea de jos, aceeași durere din vis. El se alarmează și neputându-mi dezamorti piciorul, hotărăște să mergem la spital. Vine și mama mea și alergăm disperați de la un spital la altul. Nu prea înțeleg ce se petrece, simt doar inimi bătând la unison cu a mea, un fior de teamă și părinții mei plini de spaimă. Am doar 18 ani și mi se întâmplă ceva!
Dimineața sunt programată la o operație de apendicită de urgență, pentru că seara au observat că aveam simptome și în partea dreaptă o mică “ umflătură ”!
Mă îndrept către sala de operații și nu știu dacă să am curaj sau să îmi fie frică!
Privesc în urmă și îmi văd familia..
În sala de operații, toți sunt îmbrăcați în halate albe și o asistentă mă roagă să mă așez pe masa de operatii. Îmi pune o branula și îmi spune să număr de la 10 înapoi. Încep să număr: 10, 9, 8, 7, … și  de aici nu îmi mai amintesc nimic!
Mă trezesc țipând:
- Ajutoooor..
- Ajutooooor..
- Ajutooooor..
Am ceva în gură și simt că din clipă în clipă o să îmi înghit limba și o să mor. Țip la medici și îi întreb de ce nu mă bagă în seamă. Îi implor să îmi scoată tubul din gură că o mă sufoc și o să mor. Nu vreau să mor acum, sunt prea tânără și ei trebuia să mă ajute!
Simt o mie de mâini cum îmi răscolesc prin corp și instrumente reci care îmi fac rău, mă doare îngrozitor, dar nu mă pot mișca, pur și simplu corpul nu mă ascultă și țip, țip cât pot, implor cât pot!
O să mor, asta reușesc să spun într-un final!
Nu mai am vlagă să urlu și corpul mă doare atât de tare încât simt că e pe cale să cedeze. Nu mă mai pot împotrivi și plâng, plâng pentru tot ce nu am făcut și pentru ce urma să fac. Plâng și mă simt singură, singură cu adevărat, plâng pentru că o să mor, plâng pentru familia mea și plâng pentru tot ce puteam realiza în viața aceasta. Îmi eliberez mintea și durerea începe să dispară ușor, ușor, greu, o simt departe acum, dar totuși  mușcă!
O, Doamne….o sa plec?
Ce o să facă părinții fără mine, dar sora mea?
Ce medici sunt aceștia de mă omoară și nu își dau seama că mă doare?
Când liniștea devine luminoasă, cineva mă ridică și se străduiește să îmi scoată tubul din gură. Prea târziu, îmi spun, mult prea tarziu!
Dar simt ceva de plastic care îmi trage cu putere de limbă și niște voci vin spre mine, cu puterea unei armate de tancuri, mult zgomot si€€..tușesc cum nu am mai tușit vreodata!
Cineva îmi “rupe” obrazul cu palmele și strigă la mine: Anca, Anca, Anca, respiră, te roooog!
Îi aud acum și fac cum mi se spune. Când îmi revin, îi întreb printre lacrimi și durere:
- Am țipat, am urlat, v-am strigat, mă înecam și strigam după ajutor, nu m-ați auzit???
- NU….
Cel mai puternic sentiment de neajutorare, l-am simțit acum 12 ani, când pur și simplu dintr-o banală operație de apendicită (+ complicații de ordin genital), era să nu mai fiu!!
Retrăind acele clipe, îmi doresc ca viața mea să fie plină ochi cu momente în tihnă și să mă bucur dincolo de probleme, greutăți, uși închise, lacrimi!
Vreau sa imi “confectionez” viața la fiecare pas pe care îl fac!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>