O, Doamne…prima zi cand suntem singuri, cand putem vorbi necenzurat ca in tinerete si prima zi cand pur si simplu lasam fetele la bunici. Decizia mea a venit din inconstienta, imi spun acum, sotul nu a fost de acord, dar in aceasta dimineata racoroasa de iunie, ne-am suit pur si simplu in masina, am pupat fetele care dormeau si dusi am fost….

            Nici unul nu a vorbit o buna bucata de drum si aratam atat de tristi si abatuti parca ramasesem ultimii oameni de pe Pamant si ne indreptam spre nicaieri. Am vorbit despre planuri de vacanta, cariere, familie, prieteni, doar pentru a ne auzi. Ne-am plictisit si am trisat eu prima, m-am uitat in spate: masina goala. Nu tu fete, nu tu mama si tata la fiecare secunda, nu tu mizerie, nu tu tipete, nu tu audiobook-uri, nu tu nimic!!!

            Sotul are lacrimi in coltul ochilor, eu ma topesc pe scaun si simt ca respir dar fara sa trag oxigen, am doar lacrimi care imi clocotesc in gat, dar nu, nu voi plange!

         - Ce se poate intampla, ii spun eu sotului?!

            Ne mai relaxam dupa prima suta de kilometrii cand radioul are semnal mai bun si prindem in sfarsit rock fm. De aici, totul a inceput sa para mai usor. Am inceput sa cantam si sa sa dansam cu muzica la maxim si zambete, zambete de relaxare si voie buna. Sotul, mi-a cantat ca in primele zile cand ne-am cunoscut!

            Versuri pline de emotii si sentimente care parca se mai pierdusera un pic, dragostea, insa era la fel ca in prima clipa cand l-am zarit. Si vocea lui, vocea baiatului de care m-am indragostit ca o nebuna acum aproape 11 ani!

            Mi-am amintit de cele 100 de sms-uri pe care mi le trimitea pe zi, cu versuri rock, balsam pentru sufletul meu si am simtit cum ne luam de mana si zburdam spre noi, noi iubitii!

            Ultimii 100 de km, au fost ca un basm, soare si floarea-soarelui care tocmai isi deschidea coroana, se scutura de roua diminetii si ne imbia la liniste in doi.

-          Iubitule, stii ca o sa aiba grija de ele, ca si cand ar fi fetele singurului lor baiat, nu?

-          Mda….

-          Hai, nu te mai gandi, nu se poate intampla nimic, am mare incredere!

-          Bine…

Pe la 9, deja ard pe scaun si sun:

-          Ce faceti, s-au trezit fetele?

-          Da, au mancat si acum se joaca cuminti prin casa!

Am intrebat in 10 secunde: cand s-au trezit, ce au mancat si cat, daca au plans dupa noi, in ce le-au imbracat, daca tusesc, daca le este sete, etc…si apoi o mie de indicatii si sugestii!!!

Dupa ce am ajuns in Bucuresti, fiecare a plecat la munca in graba, fara a mai zabovi in “casa tristetii”…

Pe la 13:30, eu am sunat din nou!

-          Ce faceti, totul bine, au mancat fetele?

-          Da, au mancat si ciorba si paine cu smantana (in premiera, cea mica) si acum au ramas cu bunicul sa adoarma de pranz…

-          Wow, a mancat cea mica, ceva?

-          Da, a mancat doua perisoare si multa paine!

-          Va felicit, spun eu entuziasmata!

            Wow, cea mica a deschis gura si chiar a mancat ceva. Super, pentru ca cele 5 zile petrecute la mare, au fost ingrozitoare pentru mama si tata. Copilul cel mic a mancat cel mult 3 inghitituri de mancare si alea tinuta de maini si cap. Urlete si tipete, tavalituri pe jos si ochi inchisi, in rest numai paine…..dezastru si parinti care ne trimiteau ocheade socate si pline de repros!!!

            Imi fac treaba si ajung acasa pe la 18:00. Casa miroase la fel ca acum 4 ani, inainte sa avem fetele: parfumul nostru, liniste, curatenie si totusi sunt trista….

            Deschid televizorul si pun muzica, laptopul e si el deschis. Pe la 19:00, suntem doar noi doi, mancam branza cu rosii dintr-un “troc”. Ne ciocnim furculitele si asteptam ca fetele sa ne strige din sufragerie, nimic, doar pleoscaitul nostru…

           Palavragim despre vietile noastre de dinainte de a ne cunoaste si bem ceva din orez de 15 grade….cand terminam, ne ridicam cu greutate si intram in sufragerie: TRIST!

            Chiar daca am cea mai mare incredere ca fetele sunt safe cu buncii, simt ca sunt un zombie fara directie, oriunde privesc le vad pe ele. Hainutele, frumos impaturite in dulap, jucariile ‘respira’ in cosul lor, peretii nu se zguduie si cred ca vecinii sunt mai fericiti ca niciodata. Dar eu sunt facuta bucati si zac cu ochii injectati de dor, sunt cu mintea praf si nu am curajul nici macar sa ii torn un strop de apa sa o reanimez. Sunt fara mine si ma disec fara mila, imi e teribil de dor de vocea lor si stiu ca sunt la sfarsitul primei zile de agonie, mai am 6 zile in care o sa fac bungee jumping de pe propriul ‘zid’.

Ce o sa fac eu????

Ajutor……..