Inainte de a ma apuca de treaba vreau sa va scriu cateva cuvinte despre un wekeend cu aer proaspat, pe care l-am petrecut intr-o zona superba!
Sambata de dimineata (22 august 2015) cu mic cu mare ne-am trezit bucurosi de “aventura”, ne-am baut cafeaua, laptele si cu ochii inca prinsi in vis (mai ales fetele), si am dat startul catre inceputul unei zile in familie. Minunata trebuia sa fie musai pentru ca in Bucuresti ploua atata de dezamagitor incat nu iti puteai imagina decat o zi petrecuta in pat, cu ceai mult, muzica buna si jocuri cu fetele!
Dar ne-am gandit sa nu facem pe placul vremii si am fugit din Bucuresti, via Moroieni, Jud. Dambovita. Nu spun prea multe, doar ca acolo aveam un plan de bataie, adica sa adunam si sa mancam prune. Din Bucuresti numai 79 de km sunt pana in Targoviste, orasul unde s-a nascut socrul meu (si care era cu noi in aventura, asa a numit-o fata cea mare) si de acolo se merge direct catre Moroieni continuand tot pe DN 71 prin Pucioasa-Fieni-Pietrosita, inca aproape 5o de km. Mie imi place mult orasul Targoviste pentru ca acolo oamenii sunt primitori, zambareti tot timpul si te ajuta pentru orice informatie ai nevoie. Si fac si niste branzoaice exceptionale si nesanatoase, dar cum ajungem rar, ni se iarta aceasta draga placere!
A plouat pana aproape de Targoviste si apoi gata am vazut din nou Soarele, ne gandeam ca va fi o zi perfecta. Acolo in Moroieni avem niste oameni dragi la care mergem cu multa dragoste. Stau vizavi de zona unde socrul meu are cativa prunisori, meri, peri, nuci. Sunt o familie de oameni foarte muncitori care te primesc cu drag. Au un baitel care ia munca in serios pentru varsta lui (tocmai si-a facut buletin) si este un baitel educat si mereu pus pe facut cate ceva. Deci o familie energica si cu mult bun simt, asa au fost gazdele noastre!
Pe la ora 10:30 eram in Moroieni si totul zumzaia de oameni care munceau cu spor. Ni s-a facut si noua pofta instant si dupa ce ne-am echipat am intrat in gradina sa adunam prune. Doamne, cat de gustoase pot fi si pline de praf si roua de diminetii, un festin in cerul gurii. Fetele ai-au umplut burtile cu prune si apoi au trecut si ele la munca, care cum se pricepeau, adica mai mult incurcau dar noua ne-a facut placere sa le avem cu noi. Scopul a fost sa muncim si sa ne distram aerisindu-ne creierul cu aer proaspat de munte (localitatea Moroieni se afla la numai 24 de km de Sinaia).
Dupa cateva galetute adunate cu prune, a inceput sa ploua molcom si ne-am retras la masa. Apoi iar ne-am apucat de treaba si iar s-a pus sa ploua. Dar s-a oprit in cateva zeci de minte. Prilej bun sa adormim copilul mic care motaia in brate la tata, fata cea mare era cu baietelul sa dea mancare la animale (tauri, porci, cal, caini) si noi ceilalti adunam cu spor prune.
Pentru ca iarba era proaspat cosita, mainile se umpleau rapid de apa si faceau adunatul prunelor greoi asa ca ne-am hotarat in scurt timp sa scuturam prune direct pe o folie si asta ne-a redus din timpul de adunat. Atat ne-am distrat si am ras si am respirat de cate 10 ori in plus pe minut, parca sa luam cu noi aerul cel proaspat al zilei. Catre seara ne-am domolit burtile pline cu prune cu un mic gratar, exact cand Soarele se ascundea si el sa adoarma linistit. Zumzetul naturii la ceas de seara, aburii care se inalta in departare catre creste, oamenii care isi termina ziua de munca, libertatea si linistea cu care te incarca astfel de locuri sunt de neuitat!
Da exista, liniste!
Pe la ora 19:00 am plecat catre cabana Bolboci, unde am dormit bustean toti patru intr-o camera cu doua paturi si o masa. Dar nu am avut nevoie de mai mult. Baia, ca la orice cabana de munte, cota 1460 este in capatul holului. Pe noi nu ne-a deranjat ca suntem obisnuiti cu conditiile de la munte: adica nu conteaza cum si unde dormi, atata timp esti in natura. Si ne-am dorit ca si fetele sa se obisnuiasca cu putin si de calitate.
Dimineata nu am putut rezista si am deschis geamul larg. Mi s-a taiat respiratia, lacul in fata noastra cu baraj cu tot si in stanga puteai zari usor platoul Bucegi si releul Costila. Mi-am luat copilul cel mare in brate si i-am aratat pentru cateva secunde privelistea si mai apoi i-am explicat de ce iubim noi muntele!
Dupa o cina cu omleta si ceai, am facut cateva poze in zona si ne-am suit in masina pentru a ajunge la pestera Ialomita. Aceasta a fost proaspat reamenajata, adica s-au construit trepte de buna calitate pe tot traseul. Balustrade cu panorame extraordinare, acces pe doua sensuri acolo unde s-a putut. Numai 12 km sunt de la cabana Bolboci pana la pestera Ialomitei, un drum care ocoleste barajul, destul de ingust, cu inclinatii de 10% pe cateva portiuni la urcare, dar un peisaj cum rar iti vad ochii!
Am lasat masina la Padina si am pornit la pas intr-o frumoasa zi de duminica, cu multa voie buna catre pestera Ialomitei. Fetele zburdau pe langa noi si fata cea mare ne-a pus o multime de intrebari. Pentru prima data, am simtit ca trebuie sa ii vorbesc cu patos despre ce inseamna muntele si natura pentru noi ca oameni/parinti si m-am bucurat de o conversatie la finalul careia copilul a inteles cat de importanta e miscarea in natura si i-am promis ca aceasta “aventura” este doar prima!
Au mers pe jos cat au putut ele (cea mare tot drumul pana la pestera si in interiorul pesterii), iar cea mica cu reprize dar sunt mandra de ea pentru totii pasii marunti pe care i-a facut. In pestera s-au distrat de minune pentru ca picura apa de pe pereti, numarau treptele la scari, am mers ca piticii, am umplut sticla cu apa ( stiti ca de acolo izvoraste Ialomita?). Drumul de intoarcere a fost plin de zmeura si de mure, asa ca cele doua scufite si-au umplut burtile, mustatile si manutele, iar cosuletele goale au fost umplute cu pietre pentru “carat” la Bucuresti (adica urmeaza sa le coloram)!
Ne-am relaxat si destins mintile la maxim, placere si zile cu oamenii sufletului. Nu putem aduce cu noi aerul de la munte si frumusetile lui, dar putem ajunge cu drag mai des!
