Despre mine pot spune multe: sunt o gagica corpolenta sau asa am devenit dupa varsta de 20 de ani, o data cu toate schimbarile aferente varstei; ambitioasa, impacata cu mine si cu organismul meu; mereu in cautare de mai bine in orice!

Sunt o pofticioasa, mananc cu pofta aproape orice si fac o mie de greseli (chiar daca imi imaginez de fiecare data ce se intampla in corpul meu in acel moment, ca doar asta am invatat si invat inca in aproape 10 ani de chimie alimentara).

Mama mea m-a adus pe acest drum, drumul chimiei alimentare, sperand ca o sa fiu mare inspector OPC (suna fabulos cand o spui asa fara sa gandesti ce implica toata aceasta chimie). Nu toti trebuie sa intelegem ce inseamna chimia, chimia alimentara, nutritia, biochimia, metabolismul, nevoia de hrana mentala, microbiologia, constructia unui aliment, componentele care il alcatuiesc. Si toate sunt guvernate de cei trei frati mereu nedespartiti: lipidele, proteinele si glucidele. Apoi vin Reginele Organismului Enzimele, sa catalizeze toate reactiile din organism si sa completeze frumos metabolismul nostru unic.

Inteleg aproape orice in legatura cu organismul nostru si mecanismele lui nesfarsite, insa nu imi pot intelege creierul care e in totala legatura cu tot ce se intampla in organism. El taie si spanzura, iar organismul executa. Deci la mine e clar, bataia e la nivel de creier. Inca mai avem lupte, dar se pare ca in ultima perioada, eu castig teren si inca mult si sanatos:)

Cand am aflat ca sunt insarcinata cu prima fetita, cantaream 63 de kg (la 1,70) si ma simteam bine, chit ca numai cu 1 an de zile in urma, zburdam ca o felina la 57 de kg. Inca din primele luni de sarcina, greutatea mea a luat-o la galop si vedeam cu mirare cum urca kilele pe cantar ca la nebuni. Am zis ca o sa mananc mai putin in ultimele luni. Dar dupa cum bine stiti, in ultimul trimestru de sarcina, kilele se depun cu o viteza uimitoare. Asa s-a intamplat si la mine, mai ales ca am stat in ultima luna de sarcina acasa, am avut o luna sedimentara, cu multe pofte si toate permise, fara jena.

Frigiderul si depozitul nostru de dulciuri, erau zilnic frecventate de Anca Vaca, care nu se mai satura. Nu imi era niciodata foame mare, ci pur si simplu stiam ca am mancare si trebuie sa mananc. Cel mai mult am mancat eugenii cu cacao si muuulte portocale, in combinatii care mai de care mai groaznice. Mereu mancam fructe dupa mese principale, inclusiv gustari tarzii cu multe fructe.

Cand am intrat in sala de travaliu, cantarul s-a dus pana la 84 de kg, nici mai mult nici mai putin. Am ajuns acasa dupa 7 zile petrecute acolo, cu 74 de kg si m-am mentinut ceva timp…..m-a ajutat si faptul ca alaptatul a tinut cumva sub control aceasta mirobolanta greutate si am avut un echilibru alimentar adecvat in acea perioada. Dar eu stiu ca am mancat si atunci foarte mult, sa fac lapte, asta imi spuneam mereu: felulul 1, felul 2, paine si prajitura neaparat (soacra e de vina pentru prajituri).

Cand am ramas insarcinata cu fetita cea mica, cea mare avea 1 an si 4 luni si eu cantaream 76 de kilograme. De aceasta data am incercat sa nu mai mananc ca o sparta si am atins pragul in momentul nasterii de 94 de kilograme (16 kilograme la sarcina 2 si 20 de kilograme la sarcina 1). Corpul si implicit organismul meu, au fost devastate. Ciudat este, ca in oglinda eu m-am vazut mereu o silfida, numai hainele marimea XL, spuneau altceva si pozele cu o Anca umflata cu pompa, aminteau de greutatea mea.

Nu era ceva de genul ca nu imi doream sa slabesc, imi doream sa fac asta, dar nu ma simteam pregatita. Nu mi-am dorit sa tin cure de slabire sau sa slabesc cu pastile sau ceaiuri. Mi-am dorit sa ma razbun pe mine si sa muncesc undeva organizat, pana cad jos de la atata efort. Si atunci cand avea fetita cea mica 3 luni, am inceput sa fac sala hard si cu drag. Am avut parte de cele mai frumoase luni de sport, facute cu placere, cu niste oameni minunati  si cu un instructor dupa care inca mai plang. Multumesc Gabi!

Aveam o greutatea de 86 de kilograme in iulie 2013 si multa voie buna la bord cand am inceput sala. Mult pilates, mult aerobic step, multe circuite si zumba cu o instructoare geniala si cu pasiune pentru acest stil de dans. Eu nu am fost niciodata vreo gratioasa, dar la tehnica cred ca ma descurcam aproape perfect:). Concomitent mergeam la sedinte de masaj, facute de o persoana speciala si cum mult dar, te ador Silvia!

In ianuarie 2014, aveam 81 de kilograme dupa aproape 6 luni de sport intens, deci 5 kilograme pierdute in aceste luni. Mentionez ca nu am tinut cura de slabire pentru ca alaptam fetita. Ma asteptam sa se scurga kilogramele din organismul meu, la cat de mult muream pe la sala, dar nu a fost asa. In ianuarie 2014, am incetat sa mai merg la sala in mod organizat, pentru ca s-a desfiintat locatia. Atunci am inceput sa merg la o alta sala, singura. Acolo alergam pe banda, bicicleta, ceva pozitii de pilates invatate si abdomene. Dupa, faceam sauna vreo 20 de minute. In aprilie 2014 cantaream 74 de kilograme, dupa perioade frecvente de stagnare (78, 76) si multe frustrari. Nu m-am abtinut de la mancare, dar nu am mai mancat paine, iar seara am lasat-o mai moale cu excesele. Mi-am facut singura un ritm alimentar si am incercat pe cat posibil sa ii dau peste bot poftei. Am reusit, dar am facut gafe frecvente in alimentatie, stiu, recunosc si nu ma plang. Sunt asa cum vreau si cum reusesc sa ma impac cu mine!

Am nevoie ca eu sa imi spun ca pot si fac atunci cand consider eu, nimeni in afara de propria mea constiinta nu ma poate mobiliza, in nici un caz!

Azi am 69 de kilograme si bifez aproape 2 luni de cand stagnez la aceasta greutate, imi inteleg nevoia organismului de pauza si nu insist. Acum am o dieta personalizata pe care la fel, singura mi-am facut-o si in sfarsit am reusit sa ma corectez in alimentatie: nu mai mananc fructe imediat dupa masa, astept ceva ore si seara incerc sa mananc cat mai “subtire”. Ma simt bine cu mine, impacata ca am reusit cumva singura sa ma ajut, organismul meu e in regula dupa mult timp si eu sunt din ce in ce mai sigura pe mine, faptul ca aceasta capacitate de automotivare a dus la acest echilibru, e mult!

Nu am ce sfat darui, nu am nici un comentariu de facut in plus, decat acela ca daca constiinta este in armonie cu corpul tau, se pot intampla numai lucruri pozitive. Automotivarea este esentiala in tot ceea ce facem, lupta cu niste kilograme trebuie asumata si practic constiinta lucreaza in acest sens.

In aceasta perioada, sar zilnic coarda, dimineata si seara ca o turbata, de se zguduie blocul, zic vecinii:) si incerc sa fac si abdomene (rar si cu o gratie de nedescris). Asta e mica mea poveste, eu cu mine suntem bine si fara vreo frustrare accentuata. Sunt un organism unic, ma invat in fiecare zi, am ajuns sa ma simt, sa stiu cand am nevoi alimentare, sa imi imput nevoi, ma cert si ma conversez cu a mea constiinta mai tot timpul!

Eu sunt doar Anca, omul care poate si isi doreste sanatate pentru acest organism, ma respect pe mine si ce e in interior ma caracterizeaza in exterior!

Cu drag, By Anca…….

Belesc ochii la jurnalul fetitei mele celei mari si gasesc pagina cu ziua si ora cand mi-am bagat “dusmanul” in casa. Era 2010 si vad chinul prin care am trecut pana l-am fixat la locul lui in minuscula noastra bucatarie. Aveam nevoie de unul nou, doar eram insarcinata cu fetita si aveam o mie de planuri cu ce o sa pun in el. Ba ma vedeam gatind diverse specialitati pentru sot si depozitandu-le in el, mancarica pentru cea mica, congelate, etc.

Au trecut 4 ani de atunci si azi, imi tot fac scenarii pentru “asasinarea lui”. Nu e de dat la fiare vechi, asta e clar. Functioneaza mai bine decat in prima zi, toarce pe cele mai frumoase melodii…

Eu una am o problema personala cu el si vreau sa ma razbun. Pentru ca el ma atrage in orice clipa catre acea culoare “ingereasca”, catre acel miros dracesc, catre el. Ma adora si ma vrea numai pe mine in preajma lui, uneori am impresia ca urla dupa mine, cum urla fetita mea ce mica.

Imi impun sa nu il mai vizitez, am vrut chiar sa imi lipesc poza pe el ca o neroada ce sunt, ca o slaba de “inger”….am jurat ca nu ii mai deschid usa. Nu m-am tinut de cuvant niciodata. Eu mereu pierd in fata lui, si ii simt in ceafa triumful. Vreau sa il arunc de la etaj. Pardon, stau la etajul 1 si nu cred ca ar suferi mari daune.

Stiu ca il personific si nu e normal, dar cumva trebuie sa fac ceva.

Ora groazei pentru mine este ora 18:00, pentru ca de atunci gura mea inghite doar apa, multa cu inghitituri cat mai multe ca sa imi ajunga, sa imi sature orice alta pofta de mancare care ar putea exista in “frigiiiiii”!

Paula imi cere de mancare….Uraaaaaaa, un pretext sa imi vizitez bucataria. Imi plimb ochii peste aragazul “luna”, peste chiuveta curata, peste blatul impecabil ca il curat mereu cu Igienol si in sfarsit il vad: maretul, regele bucatariei. Iti satisface orice pofta, la orice ora, fara prea multi bani, mereu fericit pentru tine…..

Ca o dracoaica ce sunt, ii deschid usa, narile se maresc la dimensiuni apocaliptice, in gura limba imi saliveaza, trecand in ultimul stadiu de disperare, alearga, si o mana apuca ceva. Nu stiu ce, nu vreau, nu pot, strig coplesita!!!

Inghit nemestecat si enzima care asteapta la portile gurii, tipa la mine si ma cearta….nu i-am lasat timp sa isi ia si ea masa. Ancaaaaaaaaaaaaa, esti prea slaba pentru “fiarele” societatii, nu poti rezista in fata unui simplu frigider. Esti usor de pacalit si nu poti sta vertical in fata mea, imi tipa “frigiiiiiiiiiiiiii”!!!!

Grea viata au unii si inca nu si-o pot recupera pe aceea care era, fara frigider si fara pofte critice!!!

Mai aude cineva atunci când este linişte, zgomot de ambalaje?

Puteţi, parinţi să mâncaţi ce vă doriţi, fără a risca să fiţi auziţi de “odrăsluţe”? Îmi ador fetele, încerc să le creez un mediu sănătos în care să crească, lipsit de toată această avalanşa de produse apetisante/colorate/ispititoare. Dar cum să reuşesc eu asta când şi eu la randul meu sunt bombardată de “isteria alimentară”?

Ador să caut site-uri cu “delicateţuri” şi să pun în practică reţete pentru “odrasluţele” mele. Mărturisesc că “salivez isteric” ori de câte ori, privirea îmi poposeşte disperată printre mâncăruri. Am gătit şi înca gătesc cât se poate de sănătos, dar uneori nu mai poţi de atâta sănătateJ

Azi, mergând pe stradă, mă gândeam, cum mâ abţin eu de la toate, oare când “plec în ţări străine”, nu o să regret că nu am făcut ce am dorit? Uneori, mă hăituiesc de prin magazine zile întregi imagini cu tot felul de “bazaconii” frumos ambalate şi parcă în creier, de fiecare dată, se coace ceva, ceva care o să se obţină până la urmă. Degeaba fug eu la nesfârşit…..TOT O SĂ CEDEZI ANCA!!

Au vorbit vreodată produsele cu voi?

Nici cu mine, doar au încercat, dar cred că încearcă să comunice cu fetiţele mele. Le-am prins zilele trecute cum şuşoteau de mama focului, sub măsuţăJ.

Şi cum mi-s curioasă, am zis că trebuie să intervin , nu accept şuşoteli sau vorbit pe sub mese în căsuţa noastrăJ.

Am obţinut…nimic! M-am simţit ca în Paranormal activityJ.

Ce e de făcut….zic eu?…am pândit şi am descoperit cu câtă dragoste papă copilul meu cel mare, dulciurile scapate prin casa. E de-a dreptul  wow să îi văd ochii plini de steluţe de plăcere.

Cât de ademenitoare sunt dulciurile pentru ei, cât de  mult iubesc “foşnetul” la orice se deschide în faţa lor sau pe ascuns!

Fetiţa mea cea mare, nu adoră dulciurile ca un copil normal, cred eu, ei îi plac covrigii şi iaurturile. Dar când dă iama în dulciur,i e venită parcă dintr-o galaxie a foamei şi imi este frica de ideea de a ajunge şi eu pe traiectoria gurii eiJ.

Povestea pungii de pufulţi începe de când  baby girl a început să îşi administreze pumni voioşi de “mititei galbeni” în guriţa ei mică. Am poftit cu atâta băloşenie la aceste “bastoane”, încât mă întrebam până unde merge această stare de “paranoia a mea”.

Cum nu mă pot eu abţine, sunt doar niste pufuleţi??!!!

Merg la bucătărie, îi văd, îi miros prin punga nedeschisă şi mă văd cum îmbuc măcar unul şi după gata merg în Rai şi am coroniţaJ.

Ce să mă fac eu, dragii mei? Merg şi aud peste tot acest foşnet al pungii cu pufuleţi, trebuie să acţionez cumva…..cand dorm ele şi nu pot auzi, golesc pe nerăsuflate o punga şi după….TRĂIESC EU CUMVA!!!!

M-am ascuns azi-noapte în bucătărie, era trecut de miezul nopţii şi toţi “inamicii” dormeau, trag aer în piept şi mă îndrept către bucătărie, aud ca un ecou în minte, desfacerea pungii şi mirosul care mă îmbată. Adulmec ca un lup şi devorez cu ochii închişi. Mă trezesc din visare şi îmi dau seama că sunt prea slabă pentru a duce la bun sfârşit această omenească dorinţă.

VREAU SA MĂNÂNC PUFULEŢI!

Vreau să mănânc multe pungi, vreau să trăiesc în lumea pufuleţilor şi să zbor printe ei, asemeni lui Peter Pan în Ţara de Nicăieri, vreau să miros flori cu miros de pufuleţi, vreau să culeg din copaci pufuleţi galbeni ca soarele, vreau acadele din pufuleţi…STOP!!!

Azi, fetiţa mea ce mică şi-a primit “doza zilnică” de pufuleţi, eu mă declar dependentă de mirosul lor şi fără să îmi dau seama, introduc uşor mâna în pung si în 3 minute dispar toţi. Am cedat,i-am vrut prea mult şi ei arătau atât de apetisant, ce pot face acum??

Punga tot goală rămâne L Mă simt răzbunată şi îmi promit să nu mă mai pedepsesc, sunt disciplinată, sunt prea disciplinată culinary, DAR ADOR PUFULEŢII.

VOI CE ATI FI FACUT?

Să nu mă minţiţi că aţi fi rezistat, gustul lor este mai plăcut uneori ca o savarină întreagăJ !!